„Suntem înconjurați de imagini în mișcare și ne dictează modul de a exista până în cel mai mic detaliu.” Alex Trăilă ne spune cum s-a îndrăgostit el de filme, uitându-se repetat la un Tarkovski.

Aveam vreo 11-12 ani și nu îmi petreceam timpul citind nenumărate cărți, ci ieșeam și băteam betoanele din jurul blocului, la margine de Crângași cu Giulești. Ca orice puști, visam să port uniformă și trăiam în umbra unui frate mai mare devorator de cultură. Pe scurt, eram spaima casei, cum că nu o să fie cine știe ce de capul meu și cum de am ieșit așa din familie de intelectuali (mama a studiat limbi străine, iar tatăl este medic neurochirug).

După o zi de alergat în jurul blocului, seara, în sufrageria părinților, rula pe Tele 7 abc un film rusesc. La acel moment cred că eram deja în al 6-7-lea an de învățat limba rusă la școală. Ce să îifaci!? Eram la școală de cartier, fără prea multe ifose intelectualiste, profesori simpli old fashion way. Revenind în sufragerie, imaginile de la televizor îmi erau cunoscute, probabil era deja la a nu știu câta reluare, s-a făcut târziu, m-am așezat pe un fotoliu și m-am uitat.Trei indivizi, într-o încăpere decrepită, apa băltea pe jos, pereții scorojiți, fără ferestre, totul într-o culoare mucegăită, tăcere,unul din ei se uită îndelung până când ajunge să rostească câteva cuvinte pline de încărcătură: Acesta este cel mai important moment... din viaţa voastră.Trebuie să știţi asta. Cea mai preţioasă dorinţă va fi îndeplinită aici... cea mai sinceră...cea mai trăită! Suna tentant, dar m-am dus să mă culc.

La o săptămână distanță, dau din nou de film, tot pe Tele 7 abc, o altă reluare, evident. De această dată, camera de filmat se mișca foarte lent deasupra unei ape, de o culoare aurie, câțiva peștișori, un vas de metal sau o oglindă (nu îmi mai aduc aminte), mă rog, mai multe prin apă aruncate și o voce de femeie, sau de copil, care zicea ceva cu referire la ziua Judecăţii de Apoi, când mânia Lui se va descătușa, cine va putea să îi ţină piept? Imaginile continuă, un pistol în apă, monede, trusă seringă din sticlă, icoană... Dar era dimineață înainte de mers la școală, nu am stat să văd.

Mai trece ceva timp și din nou seară, sâmbătă, din nou filmul rusesc pe Tele 7 abc. Nu mă întrebați de ce tot timpul ajungeam acolo butonând cu telecomanda și de ce nu stăteam și eu pe PRO TV ca tot omul! Aflu că este Călăuza/Stalker a lui Tarkovski, de data asta îl prind de la început. Nu se întâmpla mare lucru în film, se vorbea în continuu, personajul principal vorbea și de unul singur, mai stătea la masă și mai mânca sau bea apă, mă rog, la un moment dat a plecat într-o aventură cu încă două personaje. Au vorbit în continuu. Au și tăcut mult.

Cumva, nu știu cum, mi se părea că spun lucruri importante, ceva ce o să mă ajute cumva, și citeam subtitrarea cu nesaț, repetându-mi în gând ideile principale. Ce să zic, m-a prins filmul.

Apoi, la săptămâni distanță, am prins din nou filmul și tot așa. De fiecare dată descopeream câte ceva nou. O propoziție nouă. Descopeream suferința sau frământările personajelor, descopeream lucruri despre lăcomie, despre marea minciună, nu a celor din jurul nostru, ci minciuna noastră față de noi înșine. Eram hipnotizat de imagini.

Filmul este despre o călătorie condusă de personajul Stalker cu cei doi clienți, un scriitor melancolic în căutare de inspirație și un profesor în căutare de descoperiri științifice, într-un spațiu cunoscut pur și simplu ca Zona, unde există un loc, Camera, cu presupusa capacitate de a îndeplini dorințele cele mai profunde ale unei persoane.

În final am rămas marcat de film. L-am revăzut și probabil este filmul văzut și revăzut de cele mai multe ori (de vreo 7 ori cap-coadă, nu mai pun la socoteală fragmentele disparate).

Oare acum, vorbind despre această primă experiență profundă cu cinemaul, și tocmai nu într-o sală de cinematograf, în termeni atât de elogiatori, mă plasează într-un colț elitist? Îmi răspund singur – Nici vorbă! Nu este vorba de inteligența cu care reușești să despici firul în patru după ce vizionezi un film, ci modificarea perspectivei. Pur și simplu, precum în jocurile video cu eroi, aduni o serie de item-uri pe drum și toate acestea te ajută mai departe să treci la next level sau să înfrunți știu eu ce inamici. Sau ca în Harap-Alb.

 Pe loc a fost o descoperire personală, o mică cucerire, o experiență fără a avea vreun ghid.

Călăuza este filmul care mi-a schimbat complet percepțiavizavi de film și mai ales asupra efectelor ce le poate avea asupra ta.

Percepția mea de atunci poate că acum s-ar traduce mai curând în cât de relevant esteacest film pentru sănătatea minților noastre. Despre momentul acela când ajungi să te privești în oglindă acceptând realitatea, înlăturând toate acele layere superficiale cu care te- aia coperit crezându-ți propriile minciuni.

Prin titlul articolului am ajuns cumva să am în acest text misiunea de a face apologia filmului de artă. Dar nu sunt de acord cu artă versus consumerism, cum nu sunt de acord cu film de artă versus film de public. Mă uit la filme cu super-eroi, mă uit la comedii stupide, mă uit la comedii romantice și toate acestea își au rolul lor, mă relaxează sau îmi golesc mintea în perioade mult prea intense sau stresante. 

Dar filme precum Stalker, In The Moodfor love (Wong Kar wai), The Thin Red Line (Terrence Malick), Zabriskie Point (Michelangelo Antonioni), Balanţa și Reconstituirea (Lucian Pintilie), Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu), 432 (Cristian Mungiu) sunt filme care au contribuit într-un fel sau altul la formarea ca persoană, mi-au pus la îndoială percepțiile și nu m-au lăsat să rămân indiferent.

Poate pe linia elitistă (a se înțelege snobistă) se ajunge la negarea relevanței și importanței filmelor cu rol în relaxarea sau destinderea noastră (entertainment), la fel cum cealaltă extremă, într-un stil de maximă hatereală, rezumă orice film de artă la cadre lungi, monologuri interminabile, lipsăde acțiune, anxietate, sorbit de ciorbă (când vine vorba de film românesc), plictis. Eu nu pot decât să trag concluzia că absolutismul acesta, și într-o parte și în alta, nu face decât să dăuneze scopului în sine a unui film.

În opinia mea, unul nu îl anulează pe celălalt, cu atât mai mult cu cât un film se adresează unei nevoi, iar celălalt, altei nevoi. Dar, să ne înțelegem, film prost există indiferent de eticheta pe care i-o pui. E prost și atât.

Inevitabil, voi spune că impactul la nivelul spațiului public al unei situații catastrofale dintr-un spital este incomparabil cu necesitatea finanțării filmelor (de artă). Spitalul va ocupa prima pagină, orice ai face. Asta e realitatea și este normal. Este o situație transformată în știre și care apelează la nivelul nostru emoțional instinctiv. Mai mult de atât, simțim urgența acțiunii. Simțim cât de important este să facem ceva acum! Filmul nu e ceva important. E vorba de niște bani (cam mulți, ar spune unii, dar să nu uităm că la un film lucrează echipe de vreo sută de oameni), bani pentru unu’ (regizorul) care vrea el neapărat să-și demonstreze intelectualismul plin de snobism și să spună neapărat într-un film mult prea lung nu știu ce frământare personală. Nu e nicio urgență. Dar dacă ignori acest aspect ani la rând și lași la voia întâmplării lucrurile, nu este cu nimic deosebit de situația urgentă din spitale, care ani la rândul au zăcut în ignoranță, dezinteres sau interese de partid sau în conjuncturi electorale.

Un copil, într-o zi zapând televizorul sau dintr-un link în altul pe net, va da de o imagine, de o replică, de o scenă care îl va marca. Poate la un moment dat o să vadă tot filmul și va avea probabil altă perspectivă asupra lumii în care trăiește. Într-o societate, arta contribuie in direct la formarea fiecăruia din noi, trăim astfel experiențe cu care fizic poate nu ne-am întâlnit sau ne vizualizăm astfel propriile trăiri, credințe, gânduri sau acțiuni, fiind puși în fața oglinzii printr-un personaj de film.

Orice am face, suntem înconjurați de imagini în mișcare și ne dictează modul de a exista până în cel mai mic detaliu.

Ovidiu Eftimie, internetician român care scrie la Times New Roman, consideră că ”filmul de artă  este, de obicei, scuza pentru un film prost”.