Film de artă este, de obicei, scuza pentru un film prost

„Film de artă este, de obicei, scuza pentru un film prost”, spune Ovidiu Eftimie, internetician român care scrie la Times New Roman, adesea despre nesfârșitele tăceri din filmele de artă românești. Aflăm din articol de ce un pac-pac cinstit e mai bun decât o supă lungă, într-o bucătărie de bloc comunist.

Zilele astea e în cinemauri Sieranevada, un film despre care The Telegraph, adică presa internațională, a zis că este o comedie la care nu râzi. I-auzi: „Puiu [...] has delivered Sieranevada, a comedy that looks like a drama, sounds like a drama, and remains dead serious, and politically searching, through three fullhours of actually twisting yourleg.

”Asta îmi aduce aminte de ultima comedie de-asta plină de premii, Moartea Domnului Lăzărescu, în care am râs de-mi venea să-mi tai venele. MDL este un film de artă, un spectacol cinematografic unic. Când l-am văzut prima oară, cred că pe HBO, am rămas uimit de realizarea tehnică. N-am știut că există posibilitatea să faci TBC video, am simțit efectiv cum sunt înțepat în retină de atâta artă și hepatită. Și acest film a fost apreciat în străinătate, chiar și New York Times a scris de drama intelectualului ungur interpretat de Ion Fiscuteanu (pe bune, verificați,e un review semnat de top-criticul Manohla Dargis). Filmul a fost un succes răsunător, am impresia că acum este pe lista de filme de văzut dacă vrei să dai admitere la facultatea de film în România, alături de alte capodopere semnate de maeștri ca Fellini, Zeffirelliși Cappucino Latte. O capodoperă în sine, el prezintă situația nașpa din spitalele românești și a reprezentat  o cotitură în cultura românească. 10 ani mai târziu, când un blestemat de incendiu a produs zeci de victime, toată lumea a rămas surprinsă cu degetul în nas că nu sunt locuri în spitale. Probabil era prea multă artă în film și s-au uitat la ea, fără să mai fie atenți la subiectul acțiunii.

Același regizor apreciat revine, anul acesta, pe marile noastre ecrane, cu un film la fel de amuzant. Se găsește pe internet un „excerpt”, oficial – nu piratat, din film, e o femeie care-i distruge nervii metodic tipului care conduce mașina, probabil soțul ei. Femeia este atât de detestabilă, încât ai bate-o, dar, întrucât ne prefacem că suntem oameni civilizați, cea mai bună soluție ar fi să oprești mașina, să tragi frâna de mână, să ieși din ea și să te arunci în Dâmbovița cu roata de rezervă la gât. E mult realism în filmul ăla, realism românesc, am cunoscut țațe de genul ăsta. Am râs de-mi venea să-mi tai venele.

Ca cinefil amator, de-o exista termenul ăsta, dar și ca român, simt o presiune din partea societății sau dau imnul național mai tare în boxe de fiecare dată când unul din Cristii minune ai cinematografiei românești, noul val, Mungiu sau Puiu, mai ia câte un premiu pe undeva. Dar tot ca cinefil amator consider că majoritatea filmelor din noul val de cinema românesc sunt proaste sau extrem de proaste. Și se folosește scuza asta cu „arta”pentru a ne băga pe gât cu peria de la veceu câteva filme proaste pe an. Zic de filmele românești, că ăstea mi-s claxonate zilnic pe toate canalele media. Există și filme proaste de artă străine. Un top realizat recent de BBC a pus în primele cele mai bune 100 de filme ale acestui mileniu Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Filmul nu este doar prost, ește și ticălos, simți că autorul vrea să-ți bage un tirbușon în rotulă în timp ce urlă „Artăăăă, artăăă, plebule”. Nicio problemă, suntem și noi reprezentați în top cu filmul definitoriu pentru cinemagia românească, 432, care are de toate: comunism, avort, securitate și multă umbră. Apar pe-acolo o grămadă de filme pe care nu le-ai vedea, dar și The Dark Knightal lui Nolan, ceea ce ne arată că există o fărâmă de umanitate în criticii de film din lume, cam ca-n Vader la finalul „Return of the Jedi”. 

DISDAIN FOR PLEBS

Am găsit expresia asta pe internet și mi se pare că se potrivește, într-un fel, cu atitudinea regizorilor de filme de artă față de poporul cinefil. Poți să vezi asta la Mungiu: când a fost să facă filme pentru publicul larg, le-a cam fușerit, gen Occident și Povești din Epoca deAur. Când însă e interesat să facă niște artă, e atent până la ultimul detaliu. După dealuri e aproape un film școală când îl urmărești cu atenție. Nu degeaba e singurul nostru film intrat pe lista scurtă de Oscaruri. Dar, tot nu degeaba, Cristi al nostru nu e asaltat de cereri de la producători să le regizeze și lor câteva filme de Oscar. Că știu că atunci când face ceva ce nu are chef își cam bagă picioarele.

De unde a învățat de-astea? De la șeful la artă și filme de artă, Tarkovski. Tipul ăsta a făcut un film școală pentru snobi: Solaris.Filmul debutează epic, cu un parc și un cal, vreo 5 minute de peliculă. Alte cinci minute de peliculă sunt dedicate plimbării unui tip cu mașina prin Tokio. Deși Tarkovski a spus că a lungit  secvența aia ca să-i fie decontată excursia în Japonia, un milion de critici de film îți vor povesti de nu știu ce simbolism ascuns în toată aia. Cealaltă explicație dată de rus e că voia ca oamenii care nu-s interesați „dă artă” să aibă timp să plece din cinema. Practic, i-e silă de țărani.

Între timp, Mungiu scrie scrisori deschise în care zice că nu e OK ca CNC să ceară ca filmele românești să-și recupereze o parte din buget în România:„Sălile de cinematograf au fost în gestiunea statului, prin urmare este răspunderea statului că ele au fost furate, înstrăinate sau oferite ca mită imobiliar-electorală, aşa că nu e rezonabil să se ceară cineaştilor să îşi poată amortiza cheltuielile de producţie din exploatarea internă, încondiţiile în care s-a distrus reţeaua de exploatare” – Cristian Mungiu.

Eu am scris o carte, e o carte mișto, e bună, și aș vrea ca statul să-mi dea bani să o editez. Pentru că cărțile sunt cultură și artă, plebeilor, iar ele trebuie sprijinite de stat. Pe cât posibil, să nu-mi ceară să se și vândă, pentru că librăriile au fost ale statului și le-a privatizat aiurea: nu-i vina mea că nu sunt librării. Pentru că eu sunt scriitor și vreau să trăiesc din asta. Iar statul e bandit și nu-mi dă bani să fiu eu scriitor, nu măscărici pe internet.

Chestia asta cu filmele de artă finanțate de stat e specifică Europei, care a creat o generație întreagă de cineaști asistați social. Sistemul funcționează excelent în șușanelele lor: toată lumea apreciază filmele de artă la festivaluri, unde le văd gratis. Când e să dea 7 euro să le vadă în cinema, nu mai găsești un fan artă nici să tragi cu tunul. Aduni snobi de pe toate drumurile, le dai filme de artă peste nas, nu găsești unul să spună e prost, că acel cadru nu merge, că vocile se aud înfundat,că e umbră, că aștepți cu orele să vorbească actorii între ei.

Cea mai bună variantă de a evalua un film de artă e să vezi ce-a mai făcut ăla înainte. Dacă a făcut și ceva comercial, de succes, nu doar artă.Să arate că-și știe meseria și nu-și bate joc de ea. Beatles au cântat și melodii de mega-succes până i-a apucat amocul artei. Au demonstrat că știu cu zongora, apoi au trecut la albume experimentale și figuri. Pentru că nu-i finanța Uniunea Muzicologilor din UK. Și Brâncuși, cel mai iubit și apreciat român din ultimele trei luni, care ar trebui să apară pe cinci bancnote diferite la cât de bun e, a făcut și niște busturi pentru bani înainte să facă „ARTĂ”. Apropo, „Cumințenia”e o chestie făcută pentru bani, nu de dragul artei. Mămăliga și chefurile trebuie finanțate dinceva, că și pe vremea aia nu aprecia lumea atâta cultură. Poți să fii Scorsesele lui Pește, mai faci și un The Departed (poate cel mai slab film al lui), să fie acolo de-un Oscar și ceva mărunți. Lui Scorsese nu-i cad epoleții dacă filmează o reclamă (a făcut recent una, pentru 5 milioane de dolari). Până și Woody Allen, care face de 30 de ani același film, tot a avut vreo două succese de public.

Aș zice că primul premiu, înainte de Ursulețul de Aur de la Berlin, Marmota de Staniol de la Geneva și prestigiosul premiu TIFF, ar trebui să fie și unul al publicului. Aș zice că înainte să te plângi că plebeii nu apreciază arta trebuie să faci și-un film plăcut. Bun. Simpatic. Și, poate, la facultatea de film artrebui să se înceapă cu StarWars  sau Indiana Jones, să învețe lumea cum să facă un film PLĂCUT. Sunt puțini cei care se duc la cinema să vadă „realism”. La cinema mergi să te relaxezi, să te simți bine. Ai da 7 euro ca să îți croncăne în cap o actriță „mare”, care transpiră artă ca proletarii duhori în 336 sau vrei să vezi cum doi roboți își dau în cap? Dacă te duci la un film gen Captain America, ai două ore de indivizi frumoși care se bat, trag cu pușca și sar de pe clădiri. Când mă uit la un astfel de film, sunt aproape pe deplin mulțumit: nu m-a dojenit nimeni, nu mi-a atras nimeni atenția că mor copiii în avorturi sau de epilepsie prin mânăstirile din nordul Moldovei și nici nu și-a bătut nimeni joc de mine încercând să mă scoată din cinema dacă nu-mi place arta. Filmele comerciale sunt făcute special să placă, nu să-ți dea crize de conștiință. Dacă vreau realism magic, pur și dur mă uit la știri. Nu e totul atât de mișto în jurul meu, cât să simt că am nevoie să mai iau un pic contact cu realitatea. Realitatea e OK, știu cum e și o primesc gratis. Când vreau să nu mai văd atâta realitate, mă duc la cinema și dau bani să văd un om cum prinde un elicopter cu mâna și dă un pumn de zboară dușmanii 50 de metri. Știu că nu e real, dar e plăcut.

Cineaștii ar trebui să ia exemplu de la Mircea Cărtărescu, cel mai eficient scriitor român în viață:  între un Orbitor și un Solenoid, să aibă criticii literari cum se sufoca scriind metafore și laude, a băgat și un „De ce iubim femeile”, să putem să-l apreciem și noi, proștii.

Alex Trăilă, în schimb, consultant în cinematografie, iubește filmele de artă. Vezi detalii AICI.