Victor Nemeş - ASIA

L-am cunoscut pe Victor cu câteva luni în urmă, în cadrul unui interviu despre Pasta Punct, noul său proiect. Cu Victor am putea sta la povești zile întregi. Are multe de spus. Și le spune atât de frumos. Am ajuns la Pasta Punct și, cu toate că și eu, și Cristian aveam câteva întrebări de direcție pentru interviul legat de călătoriile lui în Asia, discuția a decurs cam așa: 2 ore de povești, momente cu piele de găină, zâmbete, wow-uri și o dorință arzătoare de a ne face bagajele și a pleca în Bali. Am simțit gustul de acolo – mâncarea localnicilor, dar și gustul pe care ți-l lasă oamenii – sau, cel puțin, cel cu care a rămas Victor. Dar nu o mai lungesc cu descrierea, prefer să degustați voi acest interviu.

Cum ai ajuns tocmai în Asia? 

Eu și a mea soție am ajuns din întâmplare acolo. Asia e o altă lume, de pe altă planetă. Ne-am îndrăgostit atât de tare, încât nu am putut să ne mai oprim. Dacă mă întrebați unde aș vrea să trăiesc, răspunsul e simplu: Asia de Sud-Est. 

El zice că oamenii de acolo sunt mult mai deschiși și mai calzi. 

Când alerg în pădure la Băneasa și salut oamenii, se uită ciudat la mine. Dacă ești pe Padang Pandag (Bali) și nu te saluți cu oamenii, e o problemă. E un fel de lipsă de respect. 

Principalele valori pe care le-a preluat de acolo sunt respectul, onestitatea, prețuirea familiei și cuvântul. 

Cuvântul! Când le spui că vii la masă și nu ai venit, ai o problemă. La ei, când ai spus că vii, vii! Când ai spus că faci, faci! Asia te învață cum să nu mai pui valoare pe partea materială, că la un moment dat poți să trăiești sub cerul liber și nu ai nevoie de atât de multe lucruri. Îți dă un reality check. Ai 10 dolari în mână și îți dai seama câte poți să faci cu ei... 

Într-adevăr. Am vorbit de foarte multe ori cu oamenii din România despre superficialitatea în care am ajuns să trăim, despre dorința constantă de a avea mai mult, de a consuma mai mult, de a ne încrede și a ne lăsa pradă consumerismului, pentru că, aparent, e mai important decât să trăiești pur și simplu. 

Am avut un program în Cambodgia, prin ONG-ul cu care lucram – acest proiect era pentru combaterea malariei. Ajunși acolo, ne-am pus întrebarea ce se poate face? În cadrul unui astfel de proiect te gândești la resurse, nu doar la idei. Oamenii ne-au spus că se rezolvă cu niște plase de țânțari. OK, ne-am mai pus o întrebare: Cât costă o plasă de țânțari? Costul era undeva la 2-3 dolari. 2-3 dolari pe plasă de țânțari și vreo 20-30 de familii care aveau nevoie de ele. Am scos bani din buzunar și am făcut proiectul. 

Da, poate ai auzit deja de astfel de situații, dar, dacă nu, cam ăsta e adevărul despre o mare parte din civilizația de acolo, dincolo de resort-uri și peisaje frumoase. 

Am început să facem și mai multe proiecte. Ne-am dat seama că, pe niște bani cu care aici ieși în oraș la o cină, acolo poți salva niște oameni. Uite, Bali îți dă un alt reality check. Poți da 20 de dolari pe un tricou la surf shop sau poți merge 20 de metri mai sus, mai jos, stânga, dreapta, și îți iei același, dar același, tricou cu 3 dolari. Și atunci te gândești: nu cumva în viața asta ar trebui să nu mă mai reped așa tare? 

Cum l-au schimbat pe Victor aceste experiențe? 

Asia m-a făcut un om mai bun. M-a educat. Noi am mers prima oară în vacanță și am ajuns să facem grădinițe, să facem școli. Am investit în proiecte pentru 18 copii care acum au serviciu – unii sunt profesori, ingineri, lucrează în marketing –, au terminat o școală, facultate, master. Foarte mulți dintre ei s-au întors în acest ONG după facultate și predau copiilor care au fost cândva ca ei. Noi susțineam 800 de copii din 6 grădinițe și cam 16 copii care se aflau în învățământul superior. 

Ce costuri presupun aceste proiecte sau ce au presupus pentru voi? 

Prin Sustainable Cambodia, era un cost de 100 de dolari pe an pentru 1 copil. Asta, doar partea de școală. ONG-ul se asigura că, din banii strânși, copilul acela va merge la școală, va avea uniformă, haine, caiete și toate cele necesare. 

Suntem siguri că sunt foarte multe povești care te-au marcat. 

Am aflat acolo că undeva la 32% din populație se culcă nemâncată. Stăteam de vorbă cu diferiți oameni în junglă. Era acest tată cu 3 copii care se culcau nemâncați multe seri la rând. Nu aveți idee cât de zâmbitor era când vorbeam – el nu avea de ce să îmi transmită mie din suferința lui. Ei au această mentalitate: se culcă și se trezesc a doua zi și, gata, a trecut. Nu stau supărați pe ce a fost ieri, căci contează ce se întâmplă acum. Budiștii spun așa: nu trebuie să trăiesc nici în trecut, nici în viitor, ci în prezent.

Ai preluat acest stil de viață? 

Încerc să îl aplic aici. Cumva, aici e ceva sau cineva care să îți amintească constant că ziua de ieri a fost nașpa și trebuie să îți amintești și să te frustrezi. 

Diferența de religie, de mentalitate, de stil de viață. E logic, e simplu de înțeles. Cu toate astea, schimbarea pleacă de la fiecare dintre noi în parte, prin pași mărunți. 

Spune că mereu a fost întrebat de oameni de ce nu aici: Din proiecte și voluntariat am învățat că situația nu se rezolvă cu bani, ci cu educație. Dacă nu au ce mânca, le luăm uneltele necesare pentru agricultură. Proiectul pentru grădinițe a fost gândit și cu loc special pentru cursuri de agricultură. După cursuri, venea managerul in charge și începea sesiunea: asta e sămânța, așa se pune, așa se crește etc. 

Care a fost cel mai frumos moment când făceai voluntariat sau când lucrați la proiecte? 

Aș putea să vorbesc 3 zile. A fost o perioadă senzațională. Să îți permiți să fii voluntar este de-a dreptul senzațional. Când intri în școală și te întâlnești cu toți, îți dau lacrimile instant. Când eram voluntar, locuiam acolo în școală – clasele sunt în clădiri adiacente și lângă sunt 5-6 camere unde stau voluntarii. Să te trezești dimineața la 7, să te pui pe scări și să te uiți în curte la toți acei 2.000 de copii... Începi și te întrebi: OK, astăzi mergem înainte? MERGEM! UITE, PENTRU EI MERGEM! 

Cum ar spune cântecul acela It’s not about the money, money, money: 

OK, îi dai bani cuiva, îl ajuți, but sharing that knowledge... aia nu ai cum să o plătești. Când te duci acolo și vezi toți acei copii și oameni care vor să afle mai mult, care te seacă cu întrebări, chiar și la masă, este minunat. Când simți că nu mai ai nimic de spus, te duci la laptop, cauți ceva și începi iar poveștile. 

Una dintre cele mai wow povești despre oamenii care i-au ajutat: 

Eram la un moment dat cu soția și copiii și ajunsesem cu o zi mai devreme. Căutam cazare și, boom, a oprit unul cu o camionetă. Când i-am povestit ce și cum, a pus mâna pe telefon, ne-a găsit cazare pe partea cealaltă a insulei, ne-a dus acolo, ne-a cazat și nici măcar nu a vrut să ne ia bani. A zis doar: stai liniștit, mă bucur că te-am ajutat. 

Și, pe lângă gustul ideal lăsat de oameni și povești minunate, Victor are un sfat pentru cei care fac acest pas: 

Sunt mulți care merg poate într-o vacanță în Bali și stau închiși în resort sau merg să mănânce la Pizza Hut sau restaurantele pline cu turiști, unde dai 50-60 de dolari pe o cină. Peste drum, la 4 m, mănânci the same food servită de aceiași oameni drăguți și dai 10 dolari. Fac oamenii ăia o mâncare genială. Felul în care gătesc… 

Noi efectiv aveam apă în gură. Felul în care Victor a descris mâncarea din restaurantele locale: 

Îți dai pumni, pe românește. În unele locuri, pe o mâncare extraordinară, dădeam maximum 10 dolari. Sfatul e să iasă lumea din zona de confort când ajunge acolo. Sunt niște oameni extraordinari și calzi și mâncarea e demențială. Stați cu ei la masă. Am ajuns într-un loc unde nici nu exista meniu. G E N I A L. Păi, copii mei ar da orice de aici pentru o masă acolo – orice sushi, orice bunătate. 

Am mai aflat de Bono, un om care i-a adus o mașină de închiriat instant. Fără bani înainte, fără nimic. 

Unde o vrei? A, OK. Vin într-o oră. Îți trimit o Toyota. Vine Made, trimis de Bono. Mă duc afară cu pașaport, cu bani, cu toate cele. El ia o hârtie și scrie numele, camera la care stau, hotelul și data. Rupe foaia și pa! Mă suni când nu mai ai nevoie de ea. 

Sau domnul Bahardush, un nene cu o bicicletă ruginită care i-a ajutat când nu aveau bani la ei, sau domnul Sing, un taximetrist pe care, la 3 zile după ce s-au cunoscut, Victor l-a trimis să îi aducă familia de la aeroport – zis-și-făcut! A, și mai e un domn Payman, care l-a ținut pe Victor și încă 3 prieteni – plecați cu motorul – mai mult de o săptămână la el acasă și i-a ajutat să plece cu avionul la preț redus, pentru că nu mai aveau bani. 

O să dai în Asia și de oameni care să își dorească să ia mai mult de la tine. Dar procentul este foarte mic. Uneori, ne puneam la masă și eram: bă, în ce lume suntem?! Să oprească oamenii pe stradă să te ajute, să te întrebe dacă ești OK sau să mergi acasă la o familie a cărei fiică a fost salvată de la prostituție și, din cina lor cu 3 pumni de orez și 2 broscuțe, să vrea neapărat să împartă cu tine? Da, e o altă lume acolo.

De Ioana Sabo şi Cristian Niculae