Un tren trecea prin Transilvania

Nu e începutul unui banc, deși ar putea suna așa, ci o poveste despre cel mai original proiect de turism românesc al ultimilor ani. Numele lui e Transilvania Train și vreme de patru zile a dus aproape 100 de călători de la Brașov la Sighișoara și de la Mediaș la Sebeș, de la Alba Iulia la Făgăraș, într-o poveste fermecată de final de vară.

Sunt lângă Mediaș, la o margine de pădure, sub un stejar care a intrat deja în cel de-al treilea secol de viaţă. Tibor Hartel, profesor universitar, specialist în ecologia arborilor bătrâni, atinge trunchiul deja noduros al stejarului. O face cu multă tandreţe, vorbește cu absolută pasiune despre soarta stejarilor transilvăneni de pe aceste pășuni. Stejarii au nevoie de om și de pășunat ca să ajungă centenari, pentru că ei cresc doar acolo unde nu sunt deranjaţi de alţi copaci. Omul îi ajută, omul îi distruge, Tibor arată spre baza arborelui sub care stăm, care e arsă parţial. 

A văzut asta de nenumărate ori în preumblările lui după copaci seculari, ciobanii, atunci când văd că stejarul intră în declin, că ghinda nu mai e așa de bogată printre frunze, că rotunda coroană își pierde forma perfectă, încearcă să asasineze copacul, să-l facă bun de tăiere. E greu să omori un stejar bătrân, ăsta e norocul lui, de aceea colinele transilvane (și nu numai ele) au încă o mulţime de exemplare cu metri. După mai bine de o oră de plimbat printre stejari, încărcaţi de energia pășunilor acoperite de iarbă aurie, plecăm spre gară. Stejarii au fost doar o oprire din traseul Transilvania Train. 

Cu o zi în urmă, în sunet de fanfară și lumini de bliţuri, trei vagoane au plecat din gara Brașov. Călătorii și-au ocupat locurile, au fost îmbiaţi cu bere nefiltrată Timișoreana, vinuri de Tohani și alte bunătăţi. Pe geam, peisajul transilvănean - uneori încântător, de carte poștală, alteori mărturie a degradării ultimilor ani. E România acolo și Transilvania Train nu trebuie să o cosmetizeze, nu asta e ideea. După prima oprire, călătorii sunt îmbarcaţi în autocare și ajung în sate care sunt mândria turismului rural românesc: Mesendorf, Saschiz, Criţ sau Viscri. E doar încălzirea și introducerea pentru a putea gusta din Transilvania aceea la care se uită cu admiraţie străinii și care-i atrage spre România.

Dacă prima zi e o tură prin sate cu biserici fortificate, a doua, după o noapte petrecută la Sighișoara, care pentru unii a fost mai puţin liniștită, cu o degustare de palincă până la ore mici în cetate, a venit cu întâlniri cu personaje mai puţin obișnuite. Rotari, ţesători, cărămidari, fierari, meșteri care ţin în viaţă meserii de-a dreptul exotice în zilele noastre. Cum cei 100 de călători ai trenului au luat-o pe căi diferite, eu am ajuns la fierarul Stephan, o fostă calfă călătoare, stabilită în România, cu un atelier de fierărie în Richiș. 

Neamţ de origine, Stephan a ajuns în România ca ucenic acordor de piane, parte dintr-o confrerie care supravieţuiește din Evul Mediu, Calfele Călătoare. După datină, el trebuia să călătorească cel puţin doi ani, la depărtare de casa lui, încercând să se desăvârșească în meseria lui. În România a găsit o comunitate de calfe, dar și deschidere pentru ce fac ei, așa că a rămas mai mult, timp în care a descoperit tâmplăria și fierăria, în timpul unor lucrări de restaurare la care a participat. Stephan pare fericit cu barosul și cărbunii lui și își încurajează vizitatorii să încerce și ei să bată fierul cât e cald și să facă din el un trandafir cu alură gotică sau un melc codobelc bun de porte-bonheur. 

Ziua „înapoi la școală” s-a încheiat cu o demonstraţie a gărzii din cetatea Alba Iulia, inclusiv salve de tun inofensive, și cu o noapte la Hotel Transilvania, altul decât cel din filmele de animaţie cu vampiri, ba chiar opusul lui și al tuturor hotelurilor românești care fac treabă de mântuială. A treia zi, în Sebeș, o fanfară foarte serioasă ne-a așteptat pe peronul micii gări. Văzut de la gară la catedrală, Sebeșul merge de la foarte urât la mai puţin urât, la frumos și foarte frumos.

Lași în urmă partea comunistă a orășelului, treci pe lângă niște clădiri-orori arhitecturale ale epocii noastre, ajungi în partea veche a așezării, cu case armonioase, sluţite de puzderie de firme și firmuliţe, și termini lângă catedrală, o splendoare de piatră, clădită de oameni avuţi ai mai multor veacuri. În curte, stejari și castani uriași păzesc nava de piatră, iar în interior se aude o orgă. Un mic concert e organizat pentru călătorii trenului, sub ogivele bisericii.

Următoarea oprire din Sebeș e Muzeul de istorie, Casa Zapolya, loc al morţii unui rege transilvan, acum devenit un mic muzeu plin de curiozităţi: de la colecţiile de etnografie africană ale unui explorator local la colecţia tablourilor unui pictor sebeșean, de altfel bun portretist. La muzeu însă n-am ajuns pentru desfătări culturale, ci culinare. În curtea muzeului, care de altfel găzduiește un proiect fantastic de recuperare, punere în practică și promovare a gastronomiei transilvănene medievale, ne aștepta Romana Rista aka Fata care gătește cu flori. Prânzul a fost însoţit de un workshop de gastronomie pe bază de gusturi florale, pentru o jumătate dintre călători, iar pentru cealaltă jumătate, de o degustare de rachiuri aduse la Sebeș de Johann Henger de la Sântana. Și bucatele cu flori au fost foarte bune, și rachiurile, așa că ne-am desprins cu greu de Sebeș pentru a pleca, din nou, cu trenul transilvănean, spre Sibiu.

Ultima zi a început cu un concert pe strada Cetăţii, supranumită și cea mai frumoasă stradă din Sibiu, și cu o tură prin Piaţa Mică, plină de căldărarii sibieni care veniseră cu strălucitoarele lor ibrice și ceaune la târg. Trenul ne-a dus la Făgăraș, la o tură de cetate condimentată cu povești despre mult vin, care s-a terminat cu un prânz domnesc în pivniţă și cu mult vin, real de această dată și cât se poate de actual.

Text de Ana-Maria Caia

Foto de Iulian Comănescu