Spune-mi cum călătorești ca să-ţi spun cine ești

La scurt timp după apariţia oficială a cuvântului tourist (turist) în limba engleză, în 1780, el a început să fie folosit cumva peiorativ, pentru a desemna o persoană care călătoreşte fără clasă, în turmă, dezinteresată de „experienţa” formatoare a drumului. Termenul se opunea lui traveller, „călător”. Sigur, nici azi turistul nu e chiar călător, el fiind un fel de „victimă” a industriei turistice, diferită de „călător”, care, de obicei, are nişte gusturi mai puţin „de masă”. Fie el turist, călător, plimbăreţ sau dromoman, omul din zilele noastre care vizitează ţări străine poate fi însă el însuşi un spectacol.

Turistul moca

Începe planurile de călătorie cu căutări obsedate de bilete de avion ieftine. Freacă perioadele, primeşte toate newsletterele cu oferte. Nu ştie exact unde vrea să meargă, dar destinaţia e întotdeauna cu potenţial de a fi foarte ieftină. Prima oară când nimereşte un preţ splendid la bilete, nu le cumpără, terorizat de gândul că ar mai putea scădea încă puţin. Când ajunge la destinaţie, începe să vâneze cele mai ieftine locuri posibile şi imposibile. Se ceartă cu fiecare vânzător ambulant de mâncare, simţindu-se fraierit dacă plăteşte mai mult de 1 dolar pe o masă. Negociază toate nimicurile, doar aşa, să testeze limitele comercianţilor. Nu se îndură să cumpere nimic şi contorizează cu entuziasm fiecare economie pe care o face. Când ajunge la aeroport, sparge un car de bani pe magneţi de frigider urâţi, în chip de amintiri din vacanţa de vis pe care a avut-o. Moca.

Turistul mă port ca o maimuţă pentru că nu mă cunoaşte nimeni 

Americanii, naţia cu zâmbetul cel mai larg de pe faţa pământului, ies an după an în topuri ca fiind cei mai răi turişti din lume. Dacă acasă la ei arată maniere încântătoare, atunci când pleacă în vacanţă o iau razna. N-am să uit niciodată grupul vesel de tineri americani care mergeau aproape dezbrăcaţi prin templele de la Angkor (Cambodgia), arătând o crasă lipsă de bun-simţ faţă de localnici. Totul a culminat cu momentul în care doi dintre băieţi s-au cocoţat pe un cap de-al lui Buddha din Bayon şi s-au prefăcut că îi bagă mâna în nas, vreme în care iubitele lor amabile imortalizau momentul.

Turistul fac scandal pe banii mei 

Această specie e una dintre cele mai enervante cu putinţă. Nimic nu se ridică la înălţimea aşteptărilor lui, totul e o ţeapă special organizată pe banii lui. Nu se jenează să îi înnebunească pe ceilalţi cu ţipete şi crize de nervi, abuzează localnicii cu înverşunare şi cu sincera convingere că e îndreptăţit să o facă pentru că a plătit. Ultimul exemplar pe care l-am putut urmări la treabă a fost o italiancă pe un vas de croazieră din Capul Verde. Avea capsa pusă, o deranja viteza cu care mergea vasul, orice cuvânt spus de personal, orice alt turist care trecea pe lângă ea. A înjurat pe limba ei în cel mai urât mod cu putinţă şi a împins o însoţitoare brutal pentru că fata voia să o întrebe dacă i-e rău sau ba. Justiţia divină a făcut ca, după tot acest circ, un ştergător de parbriz să se desprindă de la locul lui şi să îi aterizeze drept în cap. Sigur, ea n-a păţit nimic de la asta, numai urechile noastre, ale celorlalţi călători, au avut de suferit.

Turistul anul ăsta merg unde-am fost şi anul trecut 

Nimic nu-l poate convinge că există viaţă, hoteluri şi restaurante şi în altă parte decât acolo unde a fost el cu un an în urmă. Şi cu doi, trei, patru până la zece ani. Cum ajunge în resortul visurilor, începe să mormăie satisfăcut „cafeaua e fix la fel, musacaua e aceeaşi, prăjiturile de asemenea, iată, nici anul ăsta uşa la balcon nu se închide bine, piscina e în acelaşi loc, uimire, n-au mutat plaja şi marea, iar barmanul e acelaşi ca acum trei ani”. Cred cu tărie că acest turist este în căutarea unei familii extinse surogat, al unei stabilităţi care i-a lipsit în copilărie, pe care o găseşte în personalul zâmbitor al vreunui hotel din lumea asta mare.

Turistul sunt milos

şi o arăt Călătoreşte în ţări sărace şi desfăşoară un tip de activităţi caritabile foarte dubioase. Cară în sacoşă bomboane pentru copiii din triburile africane şi împarte cu generozitate monede şi bancnote pe unde se plimbă. E copleşit de misiunea lui superioară şi vede lipsurile mai mari decât ele sunt de fapt. Toată durerea lumii e pe umerii lui, asta până când ajunge la piscina hotelului de 5 stele la care e cazat, unde, cu un cocktail în mână, ţine discursuri despre ce zi încărcată de emoţii a avut.

Turistul moşmondit 

Fără el, obiectivele turistice de succes şi aeroporturile ar fi nişte locuri mai puţin spectaculoase, dotate cu nişte cozi mult mai subţiri. Când, după o oră de căscat gura la porumbei, îi vine rândul să îşi ia bilet la Luvru, turistul moşmondit nu-şi găseşte portofelul. Dacă îşi găseşte portofelul, n-are bani în el, ci în buzunarul secret al genţii. Dacă are bani, atunci sigur asta înseamnă o bancnotă de 500 de euro sau mai rău, 100 de dolari, pe care vânzătoarea de bilete (obraznică şi rea) nu-i consideră suficienţi de buni ca să îi ia. Sceneta de mai sus se joacă şi la metrou, teatre etc. În aeroport există versiunea cu ceartă pe sticla de şampon pe care o cară în bagajul de mână, cureaua cu 1.000 de ţinte care nu se scoate de la pantaloni, briceagul fără de care nu te poţi urca în avion.

Turistul nu am Google 

Acest turist n-are Google (Bibi, să-i spunem), dar are un prieten cu care se măsoară-n toate cele (Gigi, să-i spunem). Gigi n-are nevastă şi copii şi, când vine să mănânce ciorba nevestei lui Bibi, povesteşte despre vacanţa lui în Ibiza. Bibi se enervează şi organizează o excursie de vis pentru el şi familia lui cu trei membri sub 5 ani în mijlocul distracţiei. Cum el n-are alte repere informaţionale în afară de Gigi, trăieşte şapte zile de nefericire spaniolă într-o hărmălaie de nedescris care nu-i lasă pe ăia micii să doarmă. O altă variantă a acestui tip de turist este Gigela. Ea primeşte newslettere de la agenţii de turism cu vacanţe de vis şi luni de miere îmbietoare pe insule exotice de la capătul pământului. Geografie nu a făcut la şcoală, Discovery nu are că-i pe RCS şi Google nu mai foloseşte de când s-a inventat Facebook. Gigela, micuţa, ajunge în paradisul tropical al vieţii, dar se descumpăneşte la prima ieşire din resort: oamenii au ochi oblici şi ei nu-i plac, oamenii sunt săraci şi ea e bogată, animalele o bagă-n criză de anxietate, iar mâncarea nu e italienească şi miroase dubios a condimente, aerul e umed şi cerul prea albastru. Când se întoarce, îşi redescoperă competenţele digitale şi revarsă o găleată de lături în capul destinaţiei cu pricina pe unde poate pe internet. Paradisul nu-i aseptic, măi Gigela, altceva nu pot să-ţi spun.

Turistul călătoresc ca un localnic 

Ştiu, e trend mondial în turism să faci asta, şi poate fi o treabă şi deşteaptă, şi instructivă să te abaţi de la traseele clasice şi să guşti puţin din viaţa adevărată de pe pământ. Dar sunt unii care se ţin cu dinţii de asta şi ajung să nu mai priceapă nimic din ce şi cum e un loc anume. Cu spaima-n suflet să nu fie păcălit de marketingul turistic mondial, tipul „călătoresc ca un localnic”, în loc să vadă British Museum la Londra, îşi petrece o jumătate de zi printre instrumente chirurgicale la Hunterian Museum, fără să fie vreun Dr. House. Nu intră la Harrods nici prăjit, pentru că o fostă colegă de clasă care-a fost chelneriţă doi ani în Anglia i-a recomandat un magazin în East Ham. După trei zile de drumuri lungi cu metroul şi trenul, ca să bifeze numai lucruri deosebite în periplul lui în capitala Angliei, ajunge la concluzia că Londra e cam „pomul lăudat” şi că „londonezii sunt şi ei oameni ca noi”.

Turistul ador să urmărescv o umbrelă galbenă 

E opusul omului de mai sus. Pentru el, excursiile se fac în grup organizat, pentru că lumea este plină de primejdii şi neprevăzut. De obicei, îşi cumpără un pachet turistic „cu de toate”, în care se îngrămădesc sute de obiective în cinci zile. În oraşele prin care aleargă câte un semimaraton în fiecare zi, nu vede mai nimic în afară de umbrela galbenă pe care o ţine ghidul ridicată în fruntea turmei. Se întoarce acasă cu dureri de gât de la poziţia nefirească a capului, cu dureri de picioare de la atâta umblat şi cu o bogată salată culturală în cap: turnul Eiffel ştie că e la Paris, dar Pieta nu-şi mai aminteşte exact unde a zărit-o.

Turistul mai bine

ca la noi nu e niciunde El este, în general, român. Cum iese din ţară, începe să fie nemulţumit de ce îi oferă „ceilalţi”. Munţii noştri sunt mai frumoşi, marea noastră-i mai caldă, oamenii noştri sunt mai de treabă. Recent am auzit o poveste cu nişte cetăţeni care au fost în Franţa, unde au făcut foamea. Noroc că au dat peste un restaurant care avea în meniu şniţel parizian, că altfel o mierleau. Dar şi şniţelul ăla era inferior celui românesc, pentru că tot românii ştiu să îl facă mai bine. Acest tip de om călătoreşte ca să-şi confirme că lumea e o porcărie şi că el e un individ superior.

Text preluat de pe www.caia.ro.