Santo Antao, tropice fermecate

Jean-Jacques nu e francez, e capoverdian sadea, de generaţii, dar arată ca un om de vârstă medie din Europa mediteraneană. E proaspăt venit înapoi acasă, după o viaţă trăită în Olanda, unde a muncit ca programator la IBM. Fiica lui cea mare este pilot în armata olandeză, decorată de mai multe ori pentru misiunile de război la care a participat. Amsterdamul e frumos, dar mai frumoasă e insula lui, Santo Antao, singura verde tot anul din tot arhipelagul Capul Verde. Până să debarc aici, am călătorit dinspre Sao Vicente cu un feribot gigant, care se legăna ameţitor pe valurile puternice. A fost festival de rău de mare în secţiunea pasagerilor, mă mişcam de ici colo, rugându-mă să nu mă contaminez şi eu de cumplita suferinţă.

Când am ajuns pe pământ, m-am simţit fericită, întocmai ca acei exploratori ai secolelor 15-16 care ajungeau aici la marginea puterilor şi se aprovizionau cu apă, fructe şi alcool. Santo Antao e, de fapt, un vulcan stins. În coşul lui, pâmântul e fertil şi produce porumb, fasole, cartofi, manioc, tapioca, adică toate acele lucruri pe care un capoverdian le vede zilnic în propria farfurie.

Mici sate sunt cocoţate pe stânci, de-a lungul unui drum pietruit, încadrat de pini uriaşi. Ai un sentiment bizar, că te afli în vechea Romă, poate, nu în coasta Africii. Cărările de munte sunt acum accesibile şi uscate, doar în sezonul ploios se transformă în mici râuri care irigă micile terenuri agricole.

Printre copaci, o iarbă înaltă şi viguroasă creşte într-o aparentă dezordine. Sunt culturile de trestie de zahăr, fără de care Capul Verde ar fi mult mai trist.

Ne plimbăm cu maşina pe drumurile de munte, tot mai sus. Oprim în faţa unei gospodării, înăuntru sunt mormane de trestie uscată şi un alambic uriaş. E fabrica de grog, rachiu de trestie, frate cu romul şi băutură sacră a locului, care se bea cu sete de dimineaţă până iar dimineaţa.

Mergem şi la vecini. O doamnă blondă (şi ea capoverdiană get-beget, cu strămoşi olandezi), învârte într-o oală cu dulceaţă de papaya.

Alături sunt butoaie de stejar în care se învecheşte grogul şi câteva coşuri cu legume. Pe la ferma ei trec mulţi turişti, mai ales dintre aceia care fac munţii din Santo Antao cu piciorul, în trasee care pot dura şi trei, patru zile. După o degustare de grog, făcută în condiţii de maxim amatorism (n-am habar cum şi ce ar trebui să înţeleg din această băutură), am coborât către mare. Plaje cu nisip negru, stânci, mici porturi de pescari. O ruină ca o măsea cariată se vede la orizont, iar Jean-Jacques îmi spune că locul se numeşte Sinagoga. Azi e un sat părăsit, înainte era portul de sclavi, în care negustorii evrei vindeau prada umană culeasă din vestul Africii. Atât de urât e locul, că oamenii au fugit de el.

Alături, între nişte stânci, sunt mormintele comercianţilor. Se lasă seara, aterizez într-un resort contemporan, muzica urlă, turiştii sunt groggy şi eu vreau să dorm, nimeni nu pricepe de ce eu vreau să dorm. Îmi iau nişte vin local, destul de bun pentru unul de la tropice, şi mă supun atmosferei locale. Peste Santo Antao se bulucesc deodată milioane de stele.

Santo Antao este, între insulele Capului Verde, cea mai fertilă, datorită unei combinații unice de vreme mai umedă și de sol vulcanic, propice multor culturi.

Foto: Getty Images