Virginia Usiku

Viața ca o cauză: Virginia Usiku și luptele ei pașnice și optimiste

A crescut într-un centru de plasament, s-a mutat la 18 ani într-o locuință socială asigurată de acesta și și-a continuat studiile, iar acum, la 32, face tot ce poate pentru a ajuta tinerii instituționalizați, în timp ce luptă pentru diversitate. Ne-a fascinat povestea ei și am vrut să aflăm mai multe despre lucrurile care o stârnesc, despre ideile pe care le are, despre cauzele pe care le susține cu toate resursele.

Când a ieșit pe ușa centrului de plasament și și-a dat seama că nu se va mai întoarce acolo, s-a speriat că ar putea să nu facă față schimbării. Știa că avea să cunoască o altă lume, că va trebui să se descurce singură, să își găsească un job, să se acomodeze, să treacă prin schimbări radicale. Am presupus că n-a avut o viață ușoară, dar ne-a închis, delicat, gura cu un „depinde cum o privești” hotărât. Din perspectiva familiei, Virginia spune că a simțit că face parte dintr-o familie mare în toți cei 18 ani cât a stat la centru, că a fost iubită și îndrăgită și că a simțit că parinți i-au fost cei care au crescut-o. Șocul relocării într-un apartament social a fost mare; își amintește însă râzând de trecerea de la a primi „totul de-a gata” la a-și găti singură; și da, a ars câțiva cartofi până să deprindă astfel de îndeletniciri.

Care a fost cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o acolo? 

Să nu judec oamenii din jurul meu și să accept că suntem diferiți, că avem nevoi diferite. E o lecție care te ajută să supraviețuiești.

Cea mai frumoasă amintire din copilăria Virginiei? 

Vacanțele. La mare, la munte, în Germania – unde mergea în fiecare an să cânte, în stagii și schimburi de experiență cu alte școli. Își amintește cu drag și de sărbători și de petrecerile care le acompaniau. Spune că și-a educat abilitatea de a vedea mereu partea plină a paharului, așa că a rămas cu amintiri frumoase. N-ar da timpul înapoi pentru nimic în lume, „totul a fost perfect așa cum s-a-ntâmplat”.

Cât de greu ți-a fost să-ți găsești identitatea? 

M-ai atins la corazon. Foarte greu, din cauza diferenței dintre viața din centru, unde m-am simțit ca într-o familie și perioada următoare, cea de adaptare. Am fost nevoită să mă gândesc cine sunt eu, să-mi pun întrebări, să mă cunosc, să aflu cine e Virginia, de fapt. Nu s-a întâmplat în momentul mutării neapărat, a fost un întreg proces. Am început să-mi pun întrebări încă din școală - copiii sunt răuți, când am început să aud spunându-se diverse lucruri despre mine (am fost bullied) și nu înțelegeam de ce se comportă așa, iar asta mă afecta. Mă întrebam de ce sunt diferită și aș fi vrut să am pe cineva care să mă apere. Aceleași episoade s-au repetat și în facultate, dar sub o altă formă, deja înțelegeam altfel lucrurile. Au fost momente când m-am urât, când mi-am urât culoarea pielii și mi-am dorit să mă fi născut albă, dar pentru scurt timp, mi-am dat seama că nu-i ok.

Virginia nu a vizitat încă Africa, dar este tentată și știe că va face asta la un moment dat. E atrasă de rădăcinile sale și spune că sentimentul de apartenență s-a dezvoltat odată cu dorința de a face fashion și de a se exprima în acest fel. Moda a avut un impact puternic asupra identității sale.

Și-a văzut o singură dată mama, când avea șase sau șapte ani, dar aceasta s-a prezentat drept o prietenă a mamei sale. Copila Virginia a fost impresionată de frumusețea acesteia, și, deși simțise o chimie, i-a aflat identitatea abia câteva luni mai târziu. Cei de la centru i-au povestit că era originară din Namibia și studiase Medicina în România. I-au spus și despre tatăl ei, congolez, pe atunci student la Științe Politice. În ‘86, după ce au lăsat-o pe Virginia în grija celor de la centru, cei doi s-au întors în țările natale. Când era mică, i-a judecat, a vrut să afle ce a stat în spatele acțiunii lor, dar a renunțat la asta pe parcurs și este sigură că au fost niște motive pentru care au fost nevoiți să o abandoneze.

Fascinată încă din adolescență de modă și modelling, Virginia urmărea cu atenție Fashion TV și avea teancuri de reviste și editoriale de nișă, de la Cougar la Vogue. Ca orice fată, era pasionată de haine. Dar, spune ea, a avut și șansa de a se înconjura de oameni care au încurajat-o și ajutat-o să meargă în această direcție.

M-a luat mama unei prietene de mână și m-a dus la Zina Dumitrescu. Se cunoșteau, iar eu eram înaltă și aparte, așa că mi-a spus că trebuie să fiu acolo. Când am pășit în casa de modă, s-a schimbat totul. M-am simțit confortabil încă de la început, deși m-au speriat celelalte modele, nu știam dacă vreau să arăt chiar așa. Era altă lume, dar, pentru că și la centru am avut parte de tot felul de experiențe, am simțit că fac parte și am vrut să văd dacă mă conectez.

M-am concentrat pe școală și am început târziu să iau în serios modellingul, pe la 26-27 de ani, după ce am reușit să-mi dau voie să fac și asta și am luat-o ca pe o joacă, o activitate extra. Am vrut să fac parte din lumea aia, am vrut să militez într-un astfel de context, să fiu deschizător de drumuri cu diversitatea, să pot încuraja oameni care provin din alte medii să creadă că se poate, că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, Universul lucrează. M-am bucurat să observ că oamenii au devenit mai deschiși în ultimii ani.

Totul a fost perfect așa cum s-a-ntâmplat.

Și spune asta, deși a pierdut câteva proiecte la începuturi din cauza culorii pielii și a reticenței publicului de fashion.

Dacă e ceva ce nu-i place la industria de fashion, vorbim despre ipocrizie, pe care o observă în interacțiunea dintre oameni – designeri, fotografi sau modele, dar despre care spune că s-a diminuat în ultimul timp. Nu consideră că diversitatea și politically corectnessul sunt o tendință și crede că ce se întâmplă în prezent legat de asta e “pe bune”, că oamenii conștientizează că prin modă se pot expune mult mai bine aceste probleme existențiale și că se poate face ceva. “Modellingul e o voce”, iar Virginia vrea s-o audă. În plus, oricâte emoții ar avea în backstage, pe podium simte cum capătă putere, energie, încredere și determinare. Simte că e expusă, dar și că poate expune, că își poate susține cauzele.

Ce înseamnă să fii activist pentru diversitate? 

Mă bucură, îmi place, dar e totodată o responsabilitate mare. E un proces care implică reacții pozitive și negative, dar cred că – și asta fără să mă laud – îmi aduc contribuția în sensul schimbării. Și asta mă bucură.

A simțit pe propria piele rasismul local și s-a gândit de multe ori că i-ar fi fost mai ușor dacă era mulatră. Acum îl simte mai puțin, deși reacții mai există. Dar îi place să creadă că oamenii sunt mai mult curioși decât reticenți.

Cel mai mare obstacol din viața Virginiei a fost dobândirea cetățeniei. Deși acum i se pare amuzant procesul, pe atunci a fost destul de frustrant și stresant. Dar să ne concentrăm pe amuzant. A dat examen de limbă, deși trăise aici în toți cei 18 ani împliniți. A cântat imnul. A avut examene și la geografie și istorie, dar a fost întrebată și despre sportivii României. Și până să obțină cetățenia, la vârsta majoratului, n-a putut părăsi țara așa, cu una, cu două, pentru că la fiecare plecare trebuia să-și pregătească dosarul cu documente. Un dosar cu șine, ne imaginăm.

Cât de important e să faci ceea ce îți place? 

Înainte aș fi zis 100%, dar acum cred că 70% e proporția reală. Restul e sprijin, iar statul român nu susține prea mult industria de fashion. Deși e democratizată, se întâmplă într-o bulă.

Virginia a filmat pentru Parov Stelar. Videoclipul Beauty Mark (ft. Anduze) e făcut în România și regizat de Hypno. Chiar în momentul în care am întrebat-o despre clip, playlistul C-O FI ne-a jucat o festă, una destul de plăcută de altfel și… din boxe s-au auzit primele acorduri Beauty Mark. Fie vorba-ntre noi, a fost cam “wow” și pentru Virginia. Ne-a spus că s-a bucurat de această experiență, să aibă rolul principal și să cunoască echipa. Videoclipul s-a filmat la Brașov, iar filmările au durat 3 zile. Cam atât ne-a luat și nouă să ne revenim din uimire după coincidența cu melodia.

Știm că pare deja prea mult, dar același personaj principal al poveștii noastre este și kinetoterapeut. În anul I de facultate, a făcut practică cu participanții la Special Olimpics și și-a adus aportul la pregătirea și recuperarea lor pe perioada evenimentului. I-a plăcut și asta, așa că a mai avut câteva joburi ulterior ca terapeut, în clinici medicale și spa-uri.

Cum te-a schimbat Vocea Copiilor Abandonați și cum simți că ai contribuit? 

Mi-a fost teamă la început. Teamă să mă expun și mai mult. Și aș fi vrut să mă asociez cu ei strict prin prisma profesiei mele. Dar cunoscându-i și aflându-le povestea, am început să mă identific cu ei. Așa că am ales, din nou, să-mi ascult inima și să fac ceva mai mult pentru asta. Mi-am dat seama că sunt exact cum eram eu în perioada în care am stat în centru, că au vise, dorințe și mult drive. Că își doresc să facă ceva, că sunt conștienți de abilitățile pe care le au și că au nevoie de sprijin, încurajare și exemple. Copiii crescuți în centre de plasament trăiesc într-o bulă, se întâlnesc zilnic cu același personal și cam atât, așa că a fost un șoc și pentru ei această inițiativă. Experiența i-a ajutat și pe ei, dar și pe mine. M-a făcut să nu mai fiu atât de încorsetată și crispată și m-a eliberat. Mi-a făcut bine să mă pot exprima și să pot arăta cine sunt eu cu totul, cum m-am format ca om. Cred că e important să reușești să-ți accepți trecutul și să vrei să faci ceva benefic pentru cei din jur; cu pași mărunți și indiferent cât de puțin poți face, trebuie să știi că poți contribui la schimbarea comunității, a societății.

Cred că e important să reușești să-ți accepți trecutul și să vrei să faci ceva benefic pentru cei din jur; cu pași mărunți și indiferent cât de puțin poți face, trebuie să știi că poți contribui la schimbarea comunității, a societății.

Virginia lucrează și cu o altă asociație, prin care a ajuns la primul ei „discipol”, o fată în clasa a XII-a, a cărei mentor este. Talentată la desen și cu aspirații de designer vestimentar, adolescenta se lasă îndrumată de Virginia pe calea îndeplinirii viselor. Relația lor e una de prietenie, își cer păreri, se sfătuiesc și se încurajează. Modelul o vede ca pe o soră mai mică și, pentru că este convinsă că are înclinații, vrea s-o ajute și să-i arate despre ce e vorba în acest domeniu. Așa că a luat-o cu ea pe set, la un shooting, să îi dezvăluie ce se întâmplă în spatele strălucirii și să o ajute să se convingă dacă îi place și își dorește cu adevărat să facă asta.

Dacă s-ar putea întoarce în timp pentru a-i transmite un mesaj copilei Virginia, ar felicita-o pentru ceea ce a realizat. Și i-ar spune să nu se mai judece atât de mult - se pare că e foarte critică, să se bucure de viață și de tot ce îi oferă și să învețe să se bucure mai mult de tot ceea ce primește din jur.

Cea mai dragă persoană din viața ei este prietena ei cea mai bună. Se cunosc din copilărie și, de peste 20 de ani, sunt mereu legate. Vorbește cu ea de toate, despre tot, fără inhibiții. „E sora mea”, ne-a spus, chiar înainte să-i punem întrebarea legată de cel mai mare vis al ei. Așa am aflat că își dorește să contribuie la schimbarea în bine a societății, a planetei; să facă tot ce poate pentru asta. Și simte că o face, prin mentorat, activitate în care e foarte implicată. Ar vrea să ofere această oportunitate cât mai multor copii. Cum era de așteptat, nu renunță nici la ideea de a promova diversitatea în industria modei.

În loc de concluzie, să vorbim puțin și despre un vis al nostru: să fie cât mai multe astfel de voci în industria fashion, dar și în muzică, film, teatru și orice alt domeniu cu vizibilitate și potențial. 

Mulțumim, Virginia, ne-ai cam inspirat!

Interviu de Sînziana Pătru și Cristian Niculae