VIA DELL’AMORE

– Deci, spune-mi, câte feluri de iubiri ai cunoscut până acum?

N-au trecut nici 24h de când am aterizat și deja sunt psihoanalizată! Interogatorul? Un tânăr domn fermecător, căruia nu îi voi spune numele aici. Nu e psiholog de meserie, nici vreun prieten apropiat. A insistat ca prima oprire să fie neapărat la o cafenea de pe strada Via dell’amore, ca să vezi potrivire! Lângă mine, auzeam străini cum își aruncau întrebări existenţiale, în jurul meselor pătrate din lemn.

Mă uit la el, îmi aștepta răspunsul. Reușesc să bâlbâi ceva, cum că n-aș ști. Încerc să schimb subiectul și îl întreb pe unde s-au mai plimbat anul ăsta. Brusc, m-am regăsit într-o discuţie ceva mai intelectuală, într-o eră în care întrebările directe și personale nu sunt indiscrete, iar dezbaterile politice și filozofice nu ridică sprâncene.

– Italienii nu sunt buni la discuţii mărunte. Ei excelează în discuţii măreţe despre viaţă. Se deschid într-un mod în care alţii nu o fac niciodată.

Ar putea avea dreptate... Până la urmă, nici de-o oră nu ne așezasem, când ne spune că a fost însurat de 3 ori! Prima dată, la 18 ani, cu o fată pe care o cunoscuse în liceu. O fată „prea pătimașă pentru binele ei”, a zis el. Nu putea să traverseze strada fără să îl ţină strâns de mână. Al doilea mariaj a fost cel mai lung, 5 ani. Nu o iubea neapărat; se însurase cu ea mai degrabă pentru spaghetele cu chiftele pe care le făcea mai bine decât însăși bunică-sa. Erau compatibili, dar asta l-a plictisit îngrozitor, mai ales după primul an. A treia oară a fost cu noroc, din plin. A cunoscut-o într-un loc nu foarte departe și nu foarte diferit faţă de cel în care ne beam prosecco în după-amiaza aia. Stătea singură la masă, îmbrăcată în jeanși lălâi și într-un tricou alb, simplu. Nu purta ceas sau bijuterii, ci doar părul lung pe umeri; trăgea cu poftă dintr-o ţigară groasă, cu filtru portocaliu. Își aducea aminte cât de mic se simţea, pe lângă ea.

Îmi spune că în continuare se simte așa, că o iubește parcă dintr-o altă viaţă, în timp ce îi sărută mâna, împleticită în a lui.

Prăjiturile erau nemaipomenite; de departe cel mai bun cheesecake canoli din viaţa mea! Vedeai câte unul la fiecare masă, în mână fiecărui turist sau localnic.

– Sunt o mică bucăţică de teatru, atemporali, nu foarte cool sau moderni, mi-a spus el, zâmbind nostalgic. Oamenii vin aici să gândească, să reflecte.

Patronul ne spune că nu apar pe social media, nici număr de telefon nu au. Un loc în care scrumierele dau pe afară, iar inimile singure își îneacă amarul în dulciuri cu tradiţie de peste 100 de ani. Recunoaște că nu îi treci pragul pentru deja celebrul canoli, votat cel mai bun din Milano. Aici vii pentru atmosferă. Vii pentru distanţare, pentru ocazia de a te îndepărta de telefoanele aproape chirurgical atașate de mâinile noastre.

Tocmai vibe-ul de aici a dat naștere discuţiei de mai devreme. Poate că nu știu câte feluri de iubiri am trăit până acum, dar după câteva ore în locul ăsta, am dezvoltat o afinitate pentru conceptul „dolce far niente”. Italienii au o vorbă: „dacă lumea se sfârșește mâine, du-te în Italia. Aici totul se întâmplă cu 10 ani mai târziu.” Uitându-mă în jur, nu mi s-a părut nimic în neregulă cu asta.

De Raluca Bălănică