The Ten Year Challenge

Nu știu de unde a pornit toată nebunia, cert e că tot IG-ul mi-a explodat zilele trecute cu postările voastre. Unele m-au șocat, vă spun sincer. Și totuși… 2009 parcă a fost ieri, nu? Nu, ieri a fost 28 ianuarie, 2019. OK…

Am venit acasă pentru confirmare și mi-am deschis propria cutie a Pandorei. Instant m-a lovit un bronz supărător, pentru care eram mereu certată. De câte ori ne vedeam, mă întreba dacă am adormit în solar. Chiar așa, oare DE CE îmi plăcea să torn ulei de gătit pe mine și să mă prăjesc ca fraiera în soare?! Mai rău e că pe vremea aia nici nu auzisem de uleiul de cocos presat la rece. Moving on în alte foldere, am fost oripilată să văd niște sprâncene pensate în dușmănie. Ochii au salvat situaţia și m-au făcut să zâmbesc la ecran cu compasiune. Pe vremea aia nu văzuseră atât de multe. What has been seen, cannot be unseen.

În baie, cremele antiaging le-au înlocuit pe cele antiacnee. În dulap, negrul nu mai domnește, așa cum o făcea acum nu foarte mulţi ani în urmă. Câteva culori au răsărit de atunci, culori pe care înainte le purtam doar în vacanţele la mare.

După ritualul de seară care, da, acum include și cântarul, m-am uitat în oglindă. Nu mi-am căutat nici riduri, nici alte vestigii ale vremurilor de altădată. M-am uitat la mine, așa cum eram. Bronzul a dispărut. Ochii, la fel de mari, dar mai știutori. Deasupra lor, niște sprâncene de o grosime mai mult decât respectabilă. M-am așezat în faţa laptopului, în faţa voastră, și am început să mă gândesc. Dincolo de creme, sub hainele, care, btw, toate arată ca niște extensii ale hainelor de sală, ce s-a schimbat?

Așa cum farmecul și frumuseţea unei persoane nu vin din trăsături, haine sau pantofi, nici schimbarea nu ar trebui să vină de acolo. Ar trebui să vină din interior. Acum ar trebui să ne permitem să ieșim din casă în cea mai proastă zi a noastră arătând bestial. Și invers. Dacă în timp ce te dezbraci, în capul tău îţi spui „m-am îngrășat 3 kile și se vede”, dacă ai o faţă care spune „am făcut tot posibilul…”, ai pierdut.

Mi-aș dori că The Ten Year Challenge să fie despre dezvoltare personală. Mi-aș dori ca până azi să fi învăţat să ne iubim corpul. Mi-ar plăcea, ca în toţi anii ăștia, să fi învăţat să avem o educaţie sexuală, să spunem ce ne place, dar, mai ales, ce nu ne place. Mi-ar plăcea să fi învăţat să ne creștem băieţii diferit, dacă ţinem la femei. Pentru că ei sunt bărbaţii de mâine, iar viaţa femeilor nu va fi mai bună, dacă nu vor avea bărbaţii de partea lor.

Și speerrr ca până acum să fi încetat să ne trăim vieţile după ce auzim de la unii, de la alţii. Umblă o vorbă care spune „voi, ăștia care aţi trăit cu frica de ce spune lumea, a zis ceva până la urmă?” Și dacă a zis, v-aţi trăit poveștile independent de ea, aţi greșit iremediabil, v-aţi dat cu capul de pereţi și sunteţi mai mișto azi, definiţi de însuși curajul pe care l-aţi avut să săriţi în gol, fără parașută. Desigur, ne-au trebuit niște ani buni în care să vorbim mult cu noi, să înţelegem că nu suntem comparabili. Personal, sunt gata să fac unele lucruri pe care înainte nici nu îndrăzneam să le visez noaptea. Ce bine că ești, Ten Year Challenge, ce mirare că sunt, cu părţile profunde, dar și cu cele superficiale!

Love, The Sassy Miss Queen

De Raluca Bălănică