Sunetul de pe fundal

În general, atunci când scriu, mă simt eu. Nu cred că am reușit vreodată să fiu eu în totalitate într-o conversaţie. Simt că uneori nu mă pot exprima suficient de bine prin intermediul cuvintelor rostite, așa cum o fac în scris. În ciuda faptului că nu am avut niciodată teama de a vorbi în public sau de a interacţiona cu oamenii, este acel ceva în scris care simt că mă definește cel mai bine. Iar atunci când scriu, îmi place să am acel mix de sunete care să mă inspire. Și uneori revin la un singur sunet. Un sunet care simt că mă poartă undeva în natură. Unde oamenii trăiesc prin muzică, unde oamenii simt viaţa din plin, de la răsărit la apus. 

Watermelon man. Herbie Hancock. Am ascultat melodia asta pentru prima dată acum vreo 5 ani. It’s gold. It brings you back to your roots. The roots we all forgot about. Asta mi-a zis omul care mi-a arătat melodia. Bunicul meu. Și așa e. E un sunet acolo, pe fundalul melodiei, care mă trezește ori de câte ori simt că nu am inspiraţie să scriu.

Cred că fiecare dintre noi plecăm destul de des din casă cu căștile în urechi. Doar în metrou, dacă le dau jos pe ale mele, aud diferite sunete: techno, pop, hip-hop, jazz. Unii se afundă total în telefoane, alţii mai dau din cap, unii au privirea în podea, alţii în cărţi. Mie îmi place să mă uit la oameni. Să le studiez expresiile, micro-expresiile, să încerc uneori să descopăr la ce se gândesc cei care privesc în gol. 

E ca un experiment. Am surprins o dată o bătrânică care cred că s-a prins ce făceam. Căci, atunci când privirile noastre s-au întâlnit, mi-a zâmbit. Și studiez oamenii. Cu sunetul de pe fundal. Uneori e al lui Miles Davis, alteori e al lui Kendrick Lamar, mai intervine pe alocuri Dr. Dre, apoi Maggie Rogers, Gary Clark Jr., Rudimental, Asap Rocky. Uneori, asociez melodiile din playlist cu momentele în care mă aflu. Dau play și parcă am o altă energie.

Scriam acum ceva timp pe blog despre Summer Girl, piesa lui Jamiroquai. Dacă atunci abia ieșea soarele și începeam să simţim vara, acum parcă mă liniștește ploaia asta spontană. E răcoare și parcă s-a scuturat puţin orașul. Oamenii. Fkj este sunetul de pe fundal, de astăzi. E sunetul care reprezintă cel mai bine calmul dinainte de furtună. Furtuna urbană în care suntem toţi captivi. În care în ultima vreme pare că ne-am afundat din ce în ce mai mult. E o oboseală constantă, un rush accentuat, o dorinţă instinctivă de a face cât mai multe. Mi se pare că uităm să ne bucurăm de lucrurile simple și de momentele simple. Sau poate nu mai avem energie.

Ne inducem singuri impresia că e OK, dar în același timp simţim cum fiecare program de la muncă, cum traficul sau diferite alte lucruri ne seacă de energie. E o melancolie și totuși o seninătate în piesele lui Fkj. Descrie perfect acest film al agitaţiei și constrângerii urbane. Probabil că muzica rămâne unul dintre cele mai naturale elemente care ne conectează. Mixul de sunete îţi trezește instinctul de te mișca, de a zâmbi, îţi pune rotiţele emoţionale în mișcare. Îţi accentuează simţurile. 

Asculţi, dar în același timp privești, simţi atingerea undelor, mirosul și gustul pe care ţi-l lasă melodia. Te face să te gândești în trecut sau să te gândești la cum o să fie mâine, dar cred că cel mai fain sentiment e cum fiecare sunet te atrage să îl asculţi, acum. Acum, în prezent. Unde ar trebui să fim cu toţii mai ancoraţi. La fel ca melodia aia preferată sau cea proaspăt descoperită, care te invită să o descoperi, prin versuri sau prin sunete, să o descoperi și să o lași să te miște. Printr-un beat alert, prin acordurile de chitară, prin vocea caldă.

Ziceam cum fiecare moment pare că are background music. Cred că, de fapt, fiecare dintre noi avem în suflet un sunet de fundal. Un sunet prin care ne coordonăm emoţiile și prin care le exteriorizăm. Și cred că, la fel cum eu mă exprim cel mai bine în scris, cum pot transmite ce trăiesc și ce cred prin intermediul unor cuvinte, cu muzica nelipsită de pe fundal, în fiecare dintre noi răsună o melodie care ne definește și care ne influenţează. În comportament, în interacţiuni. Cred că ţine pur și simplu de noi să apăsăm mai des butonul de play. Să ne jucăm cu instrumentele muzicale. Să dăm frâu liber coloanei sonore a propriului film.