Perpetuum copile

Și, pentru că toate poveștile încep în copilărie, eu mă întorc pe strada mea. O stradă în mijlocul Bucureștiului, cu case vechi de-o parte și de alta, îmbrăcate în iederă. Se circula foarte puţin pe ea, nu ca acum, când toţi șoferii o știu de scurtătură.

De câte ori trec pe acolo, fiecare colţ de stradă, mărturie vie a unui tărâm parcă uitat de timp; fiecare bucată de asfalt, mărturia albastrului de metil mânjit pe genunchi, lăsând loc la vindecare semnelor de bună purtare. 

Eram un copil cu imaginaţie și cu iniţiativă. Aveam o pasiune pentru rochiţe, deși eram mai mereu tunsă și îmbrăcată precum un băieţel. Probabil de aici și aversiunea mea faţă de părul scurt, deși am ajuns să prefer confortul pe care ţi-l dă un pantalon, în faţa unei rochii. Îmi ascultam părinţii într-o oarecare măsură, mult prea mică, dacă îi întrebi pe ei, și îmi plăcea să fac lucrurile pe ultima sută de metri, spre disperarea lor. 

Prima amintire pe care o am este mirosul mamei mele, pe care mai târziu l-am identificat ca fiind Cacharel – Anais Anais. Mâinile ei catifelate. Cutia roșie de biscuiţi în care își ţinea mărgelele verzi. Prăjitura albă, cu muuultă cremă de lămâie, a străbunicii. Zgomotul mașinii de cusut a bunicii și sarafanele elegante pe care mi le făcea din materiale deosebit colorate. Poveștile lui tata, înfricoșătoare. Răsfăţul din toate părţile. Mâncarea gătită, fără pretenţii bio. Somnul fără vise. O frumoasă copilărie, fără ecrane și gel dezinfectant. Eram o mommy’s girl. Plângeam tare când trebuia să plec la grădiniţă, dimineaţa. Îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare o așteptam, după somnul de prânz, să îi zăresc părul roșcat și zâmbetul larg venind spre mine. Mă cufundam toată în braţele ei și ce bine era acolo! 

Îmi iubeam păpușile Barbie și știam să mă joc cu ele într-un singur fel: de-a familia fericită. Fiind primul copil din familie și singurul pentru o bună perioadă de timp, am fost foarte iubită. 

Mai târziu, am căutat aceeași iubire apăsată și din abundenţă. De abia acum înţeleg rolul fraţilor. Ca părinte, mă gândesc că îţi împarţi sufletul în mai multe bucăţi, asemeni horcruxurilor – aviz cunoscătorilor. Iar atunci când sunt doi copii, sau mai mulţi, ei cresc învăţând de mici arta compromisului, ulterior devenind adulţi cu o disciplină emoţională ceva mai riguroasă. 

Sunt de părere că începem să ne dezvoltăm tiparul de a iubi încă din copilărie. Primul băiat care mi-a furat inima se numea Bogdan H. Avea ten măsliniu, păr blond inelat și niște ochi mari, verzi. O frumuseţe! Mi-a dăruit de mărţișor un inel de tinichea, cu piatră roșie, pe care i l-am înapoiat în cele din urmă, rugând-o pe mama să îmi cumpere unul și mai frumos, de argint! Pe măsură ce trecem prin această călătorie numită viaţă, realizez, de fapt, că noi încercăm să regăsim acea dragoste din copilărie, în cineva care ne captează sufletul și care ne face să ne simţim acasă. Nu știu dacă sunt singura care încă nu vrea să abandoneze această vânătoare de cai verzi pe pereţi, însă mi-ar plăcea să cred că nu. 

Că iubesc copiii ar fi cea mai mare jumătate de adevăr spusă vreodată. Dacă aș putea, aș sta numai în prezenţa lor respirând același aer cu ei. I-aș lăsa să mă inspire, admirându-le curajul și pofta de viaţă. Dezarmată, observându-i cu câtă bucurie tratează lucrurile mărunte, cum ar fi o băltoacă în stradă sau nisipul scurgându-se printre degetele lor micuţe și grăsane. 

Copiii sunt magie pură! De ziua lor, să fim și noi ca ei! Măcar această zi să o trăim mai simplu, ca și când singura noastră grijă pe pământ este să nu ne murdărim hainele cele noi și albe, de teamă că nu ne primim desertul, după masă. 

La mulţi ani, copile... ...niciodată să nu crești!

De Raluca Bălănică