Nuanțele atingerii

Tremură. Dar de data asta de emoții. E pentru prima dată când simte asta după mult timp. Sinceritatea unui sărut. Îl savurează. Îi tremură corpul, vocea, inima, sufletul. Îi trec prin cap multe filme: dacă nu eram în ziua aia la birou, făcând lucrurile alea, în ordinea aia, nu eram aici. Dacă aș fi fost în locul fetei ăleia superbe pe care am zărit-o astăzi în metrou, fata cu părul de cabanos, cu ochii verzi și cu buze pline, cu trupul de atletă – fix fata care mi-aș fi dorit eu să fiu, nu aș mai fi fost aici. Nu aș mai fi simțit atingerea asta, nu aș mai fi tremurat de emoție. După sărut, mâna pe talie, apucătura puternică și tandrețea celeilalte mâini care se plimbă prin păr și se coboară pe față, definind cu fiecare atingere conturul facial. Cam ăsta e scenariul de acum 3 săptămâni – atingerea iubirii.

Tremură. Îi sângera sufetul. Nu înțelegea nimic. Nu se regăsea deloc în rutina obositoare, în viciile dăunătoare, în răzvrătirile periculoase și spontane care nu făceau decât să alimenteze suferința. Îi sângera sufletul, o durea inima, o dureau urmele de pe gât și o ustura roșeața de pe față. O palmă, un tras de păr. Nimic anormal? Oare? Atingerea conflictului, a emoțiilor prea puternic orientate către ură se transpuseseră în violență. Cam ăsta e scenariul de acum 1 an – atingerea conflictului.

Tremură. E pentru prima dată când simte asta. Cum simte prima mișcare a unui făt proaspăt sosit în etapa 3 a sarcinii. Atinge și simte cum viața dansează în interiorul unui alt om. Atingerea care a transmis o undă acolo, către acel pui de om care vorbește limba simțului tactil. Fiecare mișcare devine o vibrație și efectiv totul se transformă parcă într-o transă care te face să realizezi cât de fragili suntem atunci când suntem încă în captivitatea sarcinii și rămânem fragili în suflet până... Cam ăsta e scenariul de acum 6 ani – atingerea vieții.

Tremură. Nu se mai văzuse demult. Demult. Se privește în oglindă și simte fiecare centimetru al pielii, acum îmbrăcat doar de învelișul tipic uman și câteva picături de apă încă fierbinți. Se privește. Își atinge buzele, trupul, conturul feței, tatuajele, părul umed. Simte pentru prima dată ce nu a mai simțit demult. Că se regăsește. Că a atins ego-ul exterior, care tinde tot timpul să fie egoist și să o forțeze să fie perfectă, să se mascheze, să se urască, dar nu și acum. Acum, când atinge fiecare parte a corpului așa cum e ea – naturală. Ăsta e scenariul de acum 2 zile – atingerea conștientizării.

Putem defini și redefini atingerea la nesfârșit. Fără ea, nu am cunoaște iubirea, nu am lupta împotriva conflictelor, nu am ști cum e viața, nu am conștientiza. Nu am putea să simțim emoții, să experimentăm trezirea interioară. Închide ochii. Atinge. Conștientizează cât de frumos e simplul, exteriorul și interiorul, dacă doar atingi și simți. Atinge mai des, cu inima. Atinge texturile, pielea, buzele, cărțile, plasticul. Atinge realul, lasă digitalul. E simțul care ne amintește că totul zace în simplitate și e de datoria noastră să nu fim orbi, să nu lăsăm totul să treacă pe lângă noi doar pentru că privim tot materialul printr-un caleidoscop care nu ne permite să ne concentrăm. Nu. E simțul care ne arată de ce materialul nu e important și că atingerea e dincolo de asta. E iubire. E conflict. E viață. E conștientizare.

De Ioana Sabo