Mihai Constantinescu: Muzica zilelor noastre trebuie inclusă în cotidian

Pentru că Festivalul George Enescu a ajuns cel mai valoros brand românesc viu, pentru că există un site din care cititorul poate extrage toate informațiile despre ediția de anul viitor, pe www.festivalenescu.ro, aș îndrăzni să vă întreb altceva decât, de pildă, dacă e adevărat că Marion Cotillard va fi prezentă pe scena ediției în rolul Fecioarei de la Orléans. Pentru că știm că va fi. O discuție sinceră cu principalul artizan al Festivalului George Enescu, Mihai Constantinescu, director Artexim, cel căruia îi datorăm reluarea festivalului după 1989 și devenirea lui de astăzi.

Ce a însemnat festivalul George Enescu până în 1989? El debutează în 1958, se naște aproape în același timp cu televiziunea română. Cum a reușit să supravieţuiască? 

Festivalul „Enescu” a fost creat în 1958 pentru a omagia personalitatea lui George Enescu. Au existat două mari personalităţi care au insistat să ia fiinţă acest eveniment: Lordul Yehudi Menuhin și David Oistrach (cei pe care i-am văzut de atâtea ori în înregistrările primei ediţii a Festivalului). Pe lângă această idee generoasă, dorinţa autorităţilor timpului a fost și aceea de a prezenta superioritatea culturii „socialiste” faţă de cea „capitalistă”, după ce războiul rece intrase într-o altă fază. După o primă ediţie excelentă, la care au participat mari nume ale artei interpretative internaţionale: Claudio Arrau, Yehudi Menuhin, David Oistrah, Sir John Barbirolli, Carlo Zecchi, alături de Maria Fotino, Valentin și Ștefan Gheorghiu, Ion Voicu, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Alfred Alessandrescu, Mircea Basarab, George Georgescu, Constantin Silvestri. Festivalul a continuat până în 1971 să reprezinte un eveniment internaţional important. După celebra plenară a CC al PCR – Tezele din Iulie –, Festivalul a început să decadă, fiind înglobat în vestita „Cântare a României”, devenind un festival cu invitaţi doar din ţările „vecine și prietene” – Ungaria, Polonia, Bulgaria, ba chiar URSS. După 1989, Festivalul se reorganizează în dorinţa de a reveni la celebritatea anilor de început. În acest sens, la prima ediţie de după 1990, cu sprijinul artiștilor români din ţară și din diaspora, sunt contactate personalităţi ale lumii muzicale internaţionale în vederea participării lor în Festival și Concurs.

A venit Revoluţia. În 1990 v-aţi dus la Andrei Pleșu să-i spuneţi că festivalul trebuie reluat. Cum de tocmai dumneavoastră, un profesor de muzică, aţi ajuns la ministrul Culturii de atunci? Ce muzică ascultaţi în 1990? 

Sunt absolvent de Conservator (promoţia 1979), deci pasiunea mea era și este totuși muzica clasică, deși în timpul studenţiei eram și fan Pink Floyd, Santana, Jimmy Hendrix, Beatles etc. Dar să revenim la festival. Tocmai am fost încadrat la Direcţia Muzică a Ministerului Culturii și, în dorinţa de a începe ceva nou, de a propune unele idei noi, sau realuarea unor tradiţii mai vechi, am prezentat domnului ministru Andrei Pleșu proiectul reluării Festivalului „Enescu”, ca eveniment de prestigiu al culturii noastre. Ideea era aceea de a prezenta personalitatea marelui compozitor, care în vremea „epocii socialiste” nu a beneficiat de sprijinul statului român, în așa fel încât să fie cunoscut și apreciat în întreaga lume, așa după cum merita și merită. Pe de altă parte, ideea noastră a fost aceea de a prezenta și potenţialul culturii române și de a uni artiștii români de pretutindeni, de a dovedi caracterul european al României. Domnul ministru a reacţionat pe loc și ne-a dat mână liberă pentru a începe pregătirea pentru anul 1991. Așa a început „epopeea Enescu”. Prima ediţie, din 1991, nu s-a putut însă bucura de o participare internaţională pe măsura așteptărilor noastre, mulţi artiști declinând participarea lor din motive politice. România nu reprezenta în acel moment – așa cum ne-a răspuns Lordul Menuhin – o ţară democrată în adevăratul înţeles al cuvântului. 

După 1995, odată cu revenirea Lordului Menuhin la București – în concertul de deschidere al Festivalului – la pupitrul Royal Philharmonic Orchestra, avându-l ca solist pe elevul lui – Liviu Prunariu, festivalul începe să capete valoare prin prezenţa la acea ediţie a lui Zubin Mehta, George Pretre, Lorin Maazel, Sergiu Comisiona, Yuri Temirkanov etc. Punctul de cotitură l-a reprezentat ediţia 1998 a festivalului, condusă de Lordul Menuhin ca Președinte de Onoare al Festivalului și Lawrence Foster ca Director Artistic. Atunci au venit pentru prima dată în România: Peter Donohe, Peter Frankl, Salvatore Accardo, Gidon Kremer, Viktoria Mullova, Daniel Barenboim, Myung Whun Chung, Barbara Hendricks, Orchestra Naţională a Franţei, Tonhalle, Orchestra Simfonică din Chicago, Orchestra Naţională a Academiei „Santa Cecilia” din Roma.

În 2003, la insistențele noastre, dl. Adrian Năstase a propus reamenajarea Sălii Mari a Palatului ca Centru Cultural, cu mai multe săli. Proiectul există şi, cu toate CĂ insistențe şi propuneri au fost de-a lungul ultimilor 15 ani, niciun Ministru nu a putut duce la bun sfârşit acest proiect. S-au făcut nenumărate demersuri şi s-a insistat peste tot, însă în 15 ani se pare CĂ nu a existat „voință politică” pentru ca acest lucru să se întâmple. Eu pot să spun doar atât: PĂCAT...

Din 2001, festivalul a fost sprijinit la nivelul cel mai înalt. Și-a recăpătat frecvenţa bianuală. A mers tot mai bine. În 2017, când muzica lui Enescu s-a auzit de 37 de ori în timpul ediţiei numărul 23, aţi spus, într-un interviu, că se pregătește construcţia unei noi săli de concerte. Evident, festivalul are nevoie de o sală pe măsură. Ce se întâmplă cu ideea noii săli? 

După 1998 au urmat Festivalurile din 2001 și 2003, organizate prin Guvernul României. A fost o perioadă importantă a festivalului, întrucât în acea perioadă Guvernul a înţeles importanţa evenimentului, acordându-i o atenţie specială din punctul de vedere al imaginii. Numele mari au început să accepte cu mai mare plăcere și ușurinţă participarea și, mai ales, solicitarea noastră de a prezenta lucrări din creaţia enesciană. A fost perioada în care directoratul a fost asigurat de Maestrul Cristian Mandeal și Ioan Holender (în acea perioadă, director al Operei din Viena). Din 2001, Concursul și Festivalul au fost acceptate în cele două federaţii internaţionale (a concursurilor și cea a festivalurilor), eveniment ce a contribuit foarte mult la deschiderea internaţională a festivalului. Tot în 2001, a fost luată hotărârea ca festivalul să fie organizat o dată la doi ani, această frecvenţă fiind benefică pentru imaginea și poziţionarea internaţională a manifestării. În 2003, la insistenţele noastre, ale lui Mandeal și Holender, dl. Adrian Năstase (pe vremea aceea, prim-ministru al României) a propus reamenajarea Sălii Mari a Palatului ca Centru Cultural cu mai multe săli (4). Proiectul a fost început de Dl. Romeo Belea (cel care avea drepturile de proprietate intelectuală asupra obiectivului) și care a venit cu propuneri utile pentru desfășurarea evenimentelor culturale în această clădire atât de criticată de mulţi. Proiectul există și cu toate că insistenţe (din partea noastră) și propuneri au fost de-a lungul ultimilor 15 ani, niciun ministru nu a putut duce la bun sfârșit acest proiect. Trebuie să amintesc aici scrisoarea celor trei (Zubin Mehta, Antonio Pappano și Danile Barenboim), care au solicitat Guvernului României (în 2013) începerea lucrărilor de reamenajare a Sălii Palatului, subliniind în mod deosebit că un asemenea festival și un asemenea public merită cu prisosinţă o sală mai bună de concerte. Deci s-au făcut nenumărate demersuri și s-a insistat peste tot, însă în 15 ani se pare nu a existat „voinţă politică” pentru ca acest lucru să se întâmple. Eu pot să spun doar atât: PĂCAT...

Dincolo de sloganul clasic, Lumea în armonie, dincolo de reușita de a așeza numele lui George Enescu pe buzele și pe suporturi de partitură din tot mai multe locuri, încurajaţi muzica contemporană. Ce înseamnă, astăzi, muzica contemporană? Ce oferă ediţia 2019 celor care vor încerca să afle acest lucru cu propriile timpane? 

Festivalul și-a asumat o responsabilitate și un risc deosebit. În același timp – așa cum a declarat și Vladimir Jurowksi – directorul artistic al festivalului –, este de datoria noastră să promovăm creaţiile contemporanilor noștri. Am creat această serie specială – „Muzica secolului XXI” –, care înglobează creaţii ale celor mai importanţi compozitori români și străini contemporani. Este o iniţiativă îndrăzneaţă ca să propunem publicului festivalului (din București, din ţară și din străinătate ) această serie, în care sunt prezentate lucrări ale unor compozitori importanţi ai timpului nostru, compozitori care din varii motive nu sunt prezenţi în programele concertelor orchestrelor și ansamblurilor noastre. Concertele noastre cuprind lucrări ale unor compozitori de largă circulaţie internaţională, comisionaţi de mari ansambluri internaţionale, cu înregistrări la marile case de discuri, care – din păcate – sunt necunoscuţi (din ingnoranţă și lipsă de informaţii) de publicul român. 

Am propus ca aceste lucrări să fie prezentate de ansambluri reprezentantive din București și din ţară, având la pupitru dirijori de renume internaţional, alături de tineri dirijori români, soliști de anvergură care să prezinte „muzica zilelor noastre”. Pe lângă aceste concerte, vom avea ocazia să-i și cunoaștem pe acești creatori în cadrul „Forumului Internaţional al Compozitorilor” coordonat de Dan Dediu. În ediţia 2019 ne vom bucura de prezenţa unor importante nume ale creaţiei contemporane, printre care îi amintesc pe Usuk Chin, Lera Auerbach, Avner Dorman, Adam Schoenberg, Francesco Filidei, Joshua Fineberg, Ivan Fedele, Tristan Murai, Micahel Jarrell, Michael Nyman, Nicola Piovani, Eric Montalbetti, Rolf Martinsson, Krzystof Penderecki, alături de cei mai cunoscuţi compozitori români. Pentru a informa publicul meloman, împreună cu DC Communication, reprezentantul nostru PR și de comunicare, și cu alţi oameni de specialitate, vom începe o campanie specială de informare și educare (aș putea spune) a publicului meloman, invitându-i la aceste concerte-eveniment din cadrul programului nostru.

În 2019, festivalul propune un spectacol de tip recent: opera în concert. Înţeleg că este vorba despre un fel de epurare a dimensiunii teatrale a operei: dispare decorul, dispar costumele și rămân vocea și muzica. Vorbiţi-ne puţin despre acest concept. 

Ideea nu este nouă – operele în concert fiind prezente în ultimele ediţii ale festivalului (începând cu ediţia 2013 ). În cadrul ediţiei 2017 am venit cu ideea de a „ilustra” aceste opere prin realizarea unor proiecţii „de atmosferă și ambient” realizate de creatori consacraţi: Carmen Vidu și Petrika Ionesco. Vom continua această experienţă pozitivă și vom prezenta 14 lucrări de operă în concert în ediţia 2019 – unele dintre ele cu proiecţie (la Sala Palatului și la Ateneul Român). Majoritatea acestor opere vor fi prezentate pentru prima dată în România (A. Schoenberg – „Moses și Aron”, B. Britten, Peter Grimes”, A. Honneger – „Jean d’Arc au Bucher”, Beethoven – „Leonora”, G. Poulenc – „La Voix Humaine”, B. Bartok – „Castelul lui Barbă Albastră” etc.). Prin aceste concerte încercăm să aducem un plus de spectaculozitate și interes auditoriului și să aliniem festivalul „Enescu” la curentul internaţional al momentului: spectacole multimedia.

2021. Nu suntem încă nici în 2019, dar nici 2021 nu e departe. Vă (mai) propuneţi ceva pentru 2021? 

Da. Am început deja să lucrăm pentru ediţia 2021 – ediţie jubiliară: a 25-a, organizată la 30 de ani după prima ediţie de după 1989. Este o aniversare care ne obligă atât pe noi, ca organizatori, cât și pe cei pe care îi vom invita să aibă o prezenţă de excepţie în festival. Pot să vă spun că, cel puţin din punctul de vedere al orchestrelor mari, avem deja prezenţele confirmate pentru concertele de la Sala Mare a Palatului (care poate până atunci să aibă o nouă „faţă”). Dacă dorim să avem nume importante în Festival, trebuie să ne asigurăm din timp de prezenţa lor la București. Și acest lucru trebuie realizat cu profesionalism – așa cum se procedează la marile festivaluri ale lumii, din care și festivalul „Enescu” face parte. Ceea ce va fi poate o noutate în 2021 este includerea concertelor cu muzică contemporană în seria concertelor și recitalurilor de după-amiază de la Ateneul Român, tocmai pentru a dovedi faptul că muzica zilelor noastre este o muzică pe care trebuie să o includem în cotidian, și să nu o izolăm undeva pentru că fie ne este greu să o înţelegem, fie din comoditate nu dorim să o integrăm în viaţa noastră. În rest, ne dorim să fim sănătoși, să avem sprijinul decidenţilor, partenerilor și melomanilor, pe care sperăm să nu-i dezamăgim niciodată.

De Alexandru Matei

Foto: Paul Buciuţă