Irina Baianț

A început să studieze baletul la trei ani, pianul, la trei ani și jumătate, iar în clasa a 11-a și-a schimbat, la liceul George Enescu, profilul de instrumentist cu cel de canto clasic. Pe lângă profilul muzical și materiile din acest domeniu, a studiat la Conservator nu mai puţin de șapte limbi străine, pentru că, spune ea, „trebuie să înveţi să cânţi în toate limbile în care sunt scrise opere”. A obţinut peste 200 de premii, încă din copilărie, de la primele competiţii la care a participat, iar în prezent concertează foarte mult în străinătate. Până acum a cântat pe scene mari în 40 de orașe din toată lumea, în peste 100 de spectacole de operă, musical, operetă. Ea este Irina Baianţ și o interpretează pe Eliza Doolittle în musicalul „My Fair Lady”.

Cum a venit către tine propunerea de a fi Eliza Doolittle în „My Fair Lady”? 

M-am bucurat să fiu chemată la un casting în 2016. Am ajuns într-o sală mică și drăguţă și m-am bucurat să revăd oameni dragi sufletului meu, alături de care am crescut artistic. Și, când spun asta, mă refer la regizorul Răzvan Ioan Dincă, la soţia lui, la Violeta Dincă, și la echipa pe care o are alături și astăzi. Am avut foarte mari emoţii pentru că, atunci când revezi niște oameni după foarte mult timp, oameni care nu te-au mai ascultat cântând de ceva vreme, nu ai cum să nu ai emoţii. M-am simţit ca la primul casting pe care l-am dat cu ei, în 2010, pentru un rol asemănător, din „Liliacul” de Johann Strauss. A fost cu noroc, s-a potrivit. Cred că, dacă lucrurile trebuie să se întâmple, se potrivesc exact așa cum sunt ele date de acolo de sus.

Care sunt uneltele pe care un artist le folosește ca să înveţe mai ușor, inclusiv, într-un timp scurt, un rol? 

Tu ce atuuri ai în această zonă? Cred că ţine și de organizarea artistului. În cazul musicalului, te ajută foarte mult muzica, te ajută mult colegii și te ajută și o foarte bună organizare mentală. Trebuie să fii teribil de bine organizat. Să îţi pui de la început niște piloni într-o frază muzicală sau într-un text. Să știi cu ce începe, mot-à-mot, și cu se termină. În plus, eu repet foarte mult și acasă. Aseară am repetat în faţa oglinzii până am răgușit. 

Când erai mică, ce îţi doreai să devii? Și cum a început pasiunea pentru muzică? 

Medic. Mama mea a lucrat în domeniu și, cumva, mi-a insuflat dorinţa asta, pasiunea asta. Iar bunica mea avea o obsesie, îmi spunea „te rog frumos, când o să mă îmbolnăvesc, când o să îmbătrânesc, să ai grijă de mine, dar să fii medic, să știu că știi ce faci”. Un alt motiv a fost acela că reţineam foarte ușor informaţii din domeniu. Mergeam cu mama la serviciu, mama a lucrat la Institutul de biologie, a fost cercetător știinţific, dar a lucrat și pe partea de farmacologie. Și, când mergeam cu ea, citeam tot felul de informaţii care îmi cădeau în mână. În copilărie am făcut mai multe tipuri de activităţi. Am practicat și sport, tata m-a încurajat să merg la tenis, de exemplu. Și am început și cursuri de balet, apoi de pian. Am început baletul de la 3 ani, la Palatulul Copiilor. Apoi, într-o zi, am îndrăznit să mă apropii de pianina la care stătea în mod normal pianistul care ne acompania pe noi și începeam, având melodia în minte, să caut pe pian notele care corespundeau melodiei. Pianista a observat și m-a rugat să îl aduc pe tata la ea. I-a spus că aveam ureche muzicală și că ar trebui să mă lase să fac pian.

Cum s-a întâmplat trecerea spre canto clasic? 

În ultimul moment. Exact la finalul liceului. Dar ţin să menţionez asta de fiecare dată. Vocea se lucrează. Trebuie să existe și date native, dar la orice vârstă, nu contează, vocea se lucrează. Este vorba despre antrenamentul auzului intern cu ce emiţi și apoi propriu-zis cu instrumentul vocal. Nu poţi să faci din ceva mic, dar frumos, o monstruozitate de voce. Adică mergi pe aparatul fonator pe care îl are fiecare om. Eu sunt cel mai bun exemplu, pentru că m-am apucat de canto clasic la 17 ani, la jumătatea clasei a XI-a.

Care a fost primul tău rol important? 

În primăvara anului 2009 am pierdut un pariu cu niște colege de facultate și a trebuit să învăţ un rol care, la vremea respectivă, nu îmi plăcea deloc. Nu îl înţelegeam cum îl înţeleg acum. Era o arie din opereta „Liliacul”, aria Adelei. Și pariul a fost cine pierde va merge la un casting. Și m-am dus. După două săptămâni, am primit un telefon de la secretariatul Operei, că am luat castingul și în două săptămâni încep repetiţiile. Așa am intrat în colectivul Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, unde m-am format.

Cum te-ai lansat internaţional? 

Primul spectacol s-a întâmplat aici, în România, cu maestrul Vladimir Cosma, care este unul dintre cei mai mari compozitori de muzică de film din lume. Este o legendă, de care noi în România nu prea știm, din păcate. Este cel care a scris toată muzica lui Louis de Funes, sigur știţi și partitura din „Marele blond cu un pantof negru”, inclusiv celebra partitură pe care jonglează clovnii la circ. Ca să nu mai menţionăm și coproducţia de la piesele lui Celine Dion, împreună cu David Foster, sau muzica pentru Nana Mouskouri, Lara Fabian, Laura Pausini, Andrea Bocelli... Și a venit în România, după vreo 11 ani în care nu mai fusese invitat să dirijeze aici. Cu trei zile înainte să vină, m-a sunat cineva de la Filarmonica din București și mi-a spus: „Cât de repede poţi să înveţi 6 piese ale lui Vladimir Cosma?” După ce am făcut primul concert cu dumnealui, acum 7 ani, când eu aveam 22 de ani, el mi-a spus: „Din momentul ăsta tu ești soprana mea și vii cu mine peste tot în lume”. Din momentul acela, eu am cântat cu Vladimir Cosma și cânt și în ziua de azi în continuare, avem concerte stabilite până în 2023, peste tot în lume.

Câte spectacole și concerte ai avut până acum și în câte orașe ai cântat? 

Cred că am cântat în peste 40 de orașe din toată lumea, în 7 ani. Peste 100 de spectacole... Una peste alta, cel mai mult am cântat în Franţa. După Franţa, Germania și Italia se situează cam pe același loc. Dar am avut un turneu și în China, unde mă voi întoarce pentru mai multe spectacole. În luna mai voi pleca și la Seul, în Coreea, unde voi avea și niște concerte în cadrul cărora voi cânta o piesă sau două în coreeană. Ca în China, unde am învăţat și o piesă, două, în chineză. Sunt arii din repertoriul vocal universal și e un tribut adus culturii lor.

Revenind la „My Fair Lady”. Ce asemănări și ce deosebiri există între tine și Eliza? 

Mă regăsesc foarte mult în parcursul ei de viaţă. În sensul în care a început timid și a ajuns foarte sigură pe ce știe. Și cred că, din punctul meu de vedere, cea mai mare informaţie, ideea principală, e că singurul bagaj pe care nimeni nu ţi-l poate lua în viaţă este informaţia și ceea ce reușești să înveţi și să devii tu cu tine. În rest poţi să pierzi sau poţi să ai orice. Dar bagajul tău informaţional, cultura ta, siguranţa ta, bucuria cu care știi să accesezi niște informaţii și apoi să le spui, mai departe, este lecţia Elizei Doolittle pentru toţi cei care vin la spectacol. Dincolo de partea drăgălașă a poveștii. Ea poate pierde tot, dar nimeni nu îi poate lua ce a câștigat pe propria ei minte.

De Cristian Niculae