Introspecție

Aici e cald. Știu că și afară este, dar aici e o temperatură deranjantă. Uite, caută apa. La 3 dimineața. Se dă jos din pat și caută apa. E acolo, lângă tine. Nu! Stânga. Puțin la stânga. Uneori, uit că nu mă aude. Sau aude ce vrea ea. Uneori, am impresia că e atât de selectivă, încât… nu știu, parcă o face cu intenție. Parcă vrea să dea cu capul de perete de bună voie.

Uneori, nu îmi vine să cred cât a crescut. În toamnă, mai crește cu un an. Îmi amintesc perfect cât de mică era. Mică și dolofană. Desena pe pereţi, își prindea cearșaful în jurul corpului și cânta la microfon (adică deodorant). Îmi amintesc cum iubea să gătească. Cu degetele alea mici, lua cu atenţie o tavă. Arunca acolo și făină și cacao și zahăr. O arunca la cuptor și o lăsa. Vreo 3 zile. Până o găsea cineva. Îi plăcea să se întindă pe pajiștea aia din spatele blocului și să caute forme în nori. De fapt, cred că îi plăcea cum se vedea lumea așa, upside-down. Era mai puţin plictisitoare

Uneori, da. Mă gândesc la lucrurile astea ca să încerc să îmi dau seama cum o pot face să mă audă mai des. Ce s-a întâmplat cu ea de a ajuns să mă ignore atât de tare. Cu bune, cu rele, cu multe rele pe care nu prea mai știe cum să le proceseze. Dar eu sunt aici. Iar ea se uită prin mine. De exemplu, acum ceva timp… ei bine, nu foarte mult, dar nu am mai văzut-o așa nervoasă.

Nervoasă în liniște, ca să ne înţelegem. Nu zicea nimic. Cu ceilalţi nu părea să se dea de gol. Știe să zâmbească, pentru că îi place. Chiar și atunci când nu are chef și i se mai întâmplă câte ceva. Spune mereu despre ea că e ghinionistă. Nu se agaţă de asta. Doar știe. Ghinion și pur și simplu… Așa, tot în liniște. Nu zicea pâs. Nu zice pâs. Ca atunci când i-a spus Dinei după mult timp ce i s-a întâmplat. Nașpa. Dina a luat foc, că de ce nu a știut până atunci. Cum a putut să nu zică așa ceva? Păi, cum să zică? Cum să zică dacă ea e obișnuită să tacă?

În fine, pe lângă toate cele eu am ceva bun de spus. Mă uit acum la ea și parcă uneori nu îmi vine să cred. Că s-a făcut așa mare. Și zi de zi eu sunt aici cu ea. În fiecare zi o să stau aici. O să mă trezesc înaintea ei, o să fiu lângă ea pas cu pas și, indiferent de ce s-ar întâmpla, știu că măcar am încercat. Și eu, și ea. Am încercat, ne-am bucurat de tot ce a venit, așa cum vine. Cred că ce învaţă cel mai mult e să nu mai ia lucrurile atât de în serios. Că, deh, unde ar fi all the fun? Uite, în dimineaţa asta m-a auzit. E altfel. Zâmbește așa sincer. Așa cum e ea. Dansează prin casă. Scrie.

Mă gândesc ce fac ceilalţi. Ceilalţi cu care m-am întâlnit. Cât de greu sau ușor le e cu ai lor. Dar, până la urmă, asta e meseria noastră. Stăm lângă ei și încercăm să le fim alături. În interacţiunile dintre ei, noi nu prea avem ce face. Doar stăm și privim. Fie că sunt certuri, discuţii aprinse. Nervi. Ăștia sunt oamenii. Una, două – nervi și stres. Se domolesc ei, dar cu greu. Le mai dăm noi în cap cu simplitate, sinceritate. Oh, sinceritatea le lipsește cu desăvârșire. Sinceritatea cred că ne-a adus pe noi aici. 

Cred că lipsește prea mult și, oarecum, e nucleul nostru. Eh, oricum ar fi, e frumos. E cald, prea cald, dar frumos. Și, pe ziua de azi, eu am reușit să o fac pe a mea să scrie. Cu zâmbetul pe buze, despre mine. A scris despre mine. Cea care o privește din afară.