Interviu Silvana Mihai

Silvana Mihai reprezintă generaţia nouă de actori, generaţie care mie îmi place enorm de mult. Îmi place pentru că ei au reușit să-și găsească calea asumat, cu avânt și energie, este generaţia care m-a făcut să mă întorc la teatru. Iar Silvana este una dintre actriţele mele preferate. Enjoy!

Când ţi-ai dat seama că îţi place actoria și că ai vrea să dai la teatru? 

N-a fost un moment anume, pe care aș putea să pun degetul. Eu am dat la mate-info, dar nu-mi plăcea matematica. În schimb, am intrat în trupa de teatru a liceului Mihai Eminescu din Botoșani, Atelierul de Teatru, unde mergeam după școală. Acolo mi-am cunoscut viitorii prieteni, împreună cu care stăteam până seara la repetiţii, lucram la spectacolele noastre, dezbăteam tot felul de lucruri pe care la orele de curs nu aveam șansa să le împărtășim – de fapt, perioada aceea a fost pentru mine un fel de a doua școală. Ai mei au realizat că dedic foarte mult timp Atelierului de Teatru, iar prin clasa a 11-a m-au întrebat ce meserie vreau să îmi aleg, eu n-am știut ce răspuns să le dau, așa că mi-au dat un ultimatum. N-am putut niciodată să le spun clar că vreau să mă fac actriţă, a fost o alegere făcută cu grijă și pas cu pas.

Faci parte din generaţia nouă de actori. Ce simţi că aduci în plus sau diferit? 

Eu fac parte dintr-un mediu închegat, unde nu se mai pune accentul pe liderul sau vedeta grupului. Ne ajutăm reciproc, ne susţinem, suntem mai uniţi. Acum fac parte din trupa de la Teatrul Mic, unde suntem foarte mulţi actori nou angajaţi și ne știm din școală, iar cumva simt că noi trăim un fel de prelungire a școlii. Este foarte important grupul în cadrul căruia te dezvolţi. În același timp, sunt angajată și la Teatrul Naţional, unde abia aștept să lucrez cu actori pe care îi cunosc, dar cu care încă nu am avut ocazia să mă întâlnesc pe scenă.

Ai vreo superstiţie sau un ritual înainte să intri pe scenă? 

Nu, nu cred. Îmi place să vin la teatru cu mult timp înainte de spectacol, ca să am timp să le fac pe toate în liniște. Ah, îmi verific recuzita de o mie de ori. Sau, spre exemplu, dacă la primul spectacol am fost îmbrăcată cu un anumit maiou sau șosete, le păstrez. În Iluzii, de la Godot Cafe Teatru, am tot timpul șosete roz, pentru că personajul meu, Sandra, are o legătură specială cu dunga roz a apusului.

Cum te simţi când ești pe scenă? 

Minutele de dinainte sunt îngrozitoare, uneori mă gândesc ce a fost în capul meu să mă apuc de meseria asta și îmi vine să fug pur și simplu. Mi-e frică să nu intru într-un loop și să nu mai știu ce replici am de spus, să mă repet. După ce începe spectacolul însă, toate aceste stări dispar ca prin farmec. Cred că cel mai mult îmi place starea de după spectacol.

Care e cea mai frumoasă amintire din copilărie? 

Aveam 4 ani și era ziua mea de naștere. Era o petrecere din aceea clasică, în sufragerie, într-o după-amiază târzie de toamnă, cu mulţi copii și muzica anilor '90. Din păcate, tatăl meu era la serviciu – fiind pompier, trebuia să fie disponibil 24/24. La un moment dat însă, s-a stins lumina, glasurile de copii au început să îmi cânte la mulţi ani, ușa de la intrare s-a deschis și a apărut tata. Era îmbrăcat în pompier, cu o cască galbenă pe cap, și ţinea un tort imens în mână, cu lumânările aprinse, și îmi cânta la mulţi ani.

Cine este supereroul tău? 

Nu am un supererou, am un Frankenstein format din mai mulţi oameni pe care îi admir. 

Ce sacrificii faci ca actor? 

Trebuie să renunţi la timpul tău liber, pentru că ai de foarte multe ori perioade aglomerate și nu mai ai timp de nimic altceva. Ratezi zile de naștere, pentru că ai spectacol sau repetiţii și nu poţi ajunge. Probabil cam ca un pompier sau oricine altcineva care își pune viaţa în pericol. Partea bună în meseria noastră este că nu moare nimeni dacă ratezi un rol sau dacă nu îţi faci bine treaba într-o seară.

Ce reprezintă „Umbre” pentru tine? 

Am fost foarte bucuroasă când am luat rolul, pentru că nu mi-aș fi închipuit că o să fiu distribuită în așa ceva. Am prins gustul de a face personaje care nu mi se potrivesc la prima vedere, a fost o provocare care m-a scos din zona de confort.

Povestește-mi puţin despre experienţa din „Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”. 

Este debutul meu în lungmetraj și ţin foarte mult la el, pentru că este un film tandru, care spune povestea de dragoste a două fete. Regizorul (Bogdan Theodor Olteanu) a fost foarte atent cu noi, a lucrat cumva din umbră, cu mănuși chirurgicale. Partenera mea din film este Florentina Năstase, cu care am avut o super-chimie și ne-am înţeles foarte bine. Am avut o perioadă de repetiţii în care am încercat tot felul de variante de text, de situaţii, iar totul a decurs așa de firesc încât nu ne-am pus niciodată problema că trebuie să jucăm două lesbiene. Nu m-am gândit nicio secundă cum va reacţiona publicul în faţa acestei povești, cu toate că este o temă foarte actuală.

Teatru vs. film 

Ambele. Momentan, am făcut mai mult teatru decât film. 

Cum te resetezi după o perioadă în care ai dubii, în care te întrebi dacă e bine ceea ce faci și dacă trebuie să continui? 

Când am avut mici gânduri de genul ăsta, a apărut un rol nou care le-a spulberat. Nu am timp să mă gândesc prea mult la asta și nici nu-mi dau voie. De multe ori mă întreb cum ar fi dacă aș avea altă meserie, însă rămâne doar la stadiul de gând. Eu cred că această nesiguranţă este foarte sănătoasă.

Spune-mi o piesă după care ai face un film și un film după care ai face o piesă de teatru. 

Aș face un spectacol, un musical, după Big Mouth și un spectacol de teatru după miniseria Feud.

Un mesaj pentru Marius Manole? 

Nu pot decât să-i mulţumesc, pentru că mi-a dat o mână de ajutor atunci când nu aveam armele necesare să-i conving pe ai mei să mă lase să dau la actorie.

Care e rolul tău preferat de până acum? 

Nu am un rol preferat. Rolul la care lucrez devine mereu rolul meu preferat, apoi iese premiera și îl pun deoparte.

Ai un actor preferat? 

Gena Rowlands.

Cu ce vedetă ai ieși la o cafea? Dar în club? 

La cafea, cu Albert Camus, iar într-un club aș ieși cu Kate Moss. 

Spune-mi 3 lucruri pe care ai vrea să i le spui adolescentei Silvana. 

Curaj, curaj, curaj.

N-am putut niciodată să le spun părinților clar că vreau să mă fac actriță, chiar și acum îmi vine greu să spun că sunt actriță, pentru că am un respect enorm pentru cuvântul ăsta.

De Cristian Niculae