I’m a 90s kid și bine-mi pare

I’m a 90s kid și bine-mi pare! Am crescut pe strada din faţa casei, jocurile copilăriei mi-au dezvoltat abilităţile de comunicare, iar singurul stres pe care îl aveam erau temele de vacanţă, de care mă apucam cândva pe vremea asta, chiar înainte să înceapă școala. Adrenaline junkie de mică. N-am prins programul „Laptele și cornul”, dar jucam lapte-gros în pauzele dintre ore, de la fără 10 până la fix. Looking back, anii de școală au fost, fără doar și poate, cei mai frumoși ani, cu toată confuzia și cu toate răzvrătirile firești vârstei.

Mă bucur nespus că tehnologia era, pe atunci, doar o noţiune dintr-un viitor îndepărtat. Mă bucur că ne „ceream prietenia” via bileţele, nu prin Insta stories „smash or pass”, pe care le văd acum la puștii de 13-14 ani și, depășită, recunosc că nu înţeleg ce înseamnă. O fi vreun nou sistem de evaluare, ultimul pe 2018. 

Încerc să îmi dau seama câte s-au schimbat, dar și ce a rămas la fel. Cred că nici emoţiile lor nu mai sunt aceleași. Îmi aduc aminte cum mergeam prin Obor cu mama de mână, la cumpărături de rechizite. În timp ce doamna din spatele tejghelei îmi împacheta cu grijă penarul, stiloul și rezervele de cerneală, pic-ul (dacă se mai numește așa), pixurile colorate, guma de șters, rigla și echerul, mie îmi sclipeau ochii după primul meu ghiozdan galben-roșu, cocoţat undeva sus. Mă uit la mama cu jind, iar ea îi spune doamnei: „...și ghiozdanul galben-roșu, vă rugăm”. Plecam de acolo în extaz, cu pungile atârnând greu. Primul lucru pe care îl făceam când ajungeam acasă, era să îmi copertez caietele și să le lipesc etichetele colorate Winnie-the-Pooh, pe care scriam „Raluca Bălănică, cl. 1-8B, caiet de lb. și lit. română”. 

Niciodată nu puteam să dorm înaintea primei zile de școală. Dimineaţa, mă priveam mândră tare în oglindă, în cămașa mea pepit albastră, proaspăt apretată, cu șorţuleţul bine legat la spate și cu pampoanele-mi perfect simetrice pe cap.

Imaginea pe care o asociez cu prima zi de școală, 20 de ani mai târziu – un moment de reculegere, vă rog –, este una de haos, în care un băieţel cu păr mult și creţ sărea dintr-o parte în alta prin clasă, cu mâna în ghips. Ghipsul trăda un spirit neliniștit, să-i spunem, și devine mai târziu semnătura lui în viaţă, chiar dacă acum cârlionţii din cap i s-au așezat într-o tunsoare ceva mai serioasă. 

Trecut-au anii, problemele transformat-s-au odată cu ei. Dacă, în primii ani de școală, erau despre cum să fim cei mai buni din clasă, later on, focusul nostru a gravitat în jurul sferei sociale. Primul coș, primul chiul, primul crush, primul heartbreak. Pe toate încercam să le ascundem cât mai bine, dar stângaci, cum eram, ne trezeam afectaţi de bârfe și de remarci răutăcioase. Mă uit acum la verișorii mei și, da, cred că au și ei angoasele specifice vârstei lor, dar fiind crescuţi altfel decât am fost noi, cred că sunt mai bine echipaţi pentru societatea de azi. Sunt dezinvolţi, siguri pe ei și mai independenţi. 

Îmi aduc aminte că mă întorceam cu drag și neagră toată la școală, după o vacanţă de trei luni în soare. Revederea era, de la an la an, tot mai surprinzătoare. Îmi vedeam colegii din ce în mai schimbaţi. Băieţii mai înalţi, cu voci mai groase, iar la fete observam deja primele tentative de machiaj, un gloss sclipicios pe buze sau accesorizate cu brăţări colorate. O să îmi fie mereu dor de drumul până la școală. De merdeneaua cu brânză de la prânz. De pâinea fierbinte pe care o rupeam și pe care o împărţeam la șase. De cum îmi spunea tata „ai grijă cum traversezi”, înainte să ies pe ușă. De ţigara pufăită pe șest, sub copacul de pe Polonă, înaintea meditaţiilor la mate. De emoţiile încheierii anului cu bine. 

Fie că vorbim de generală, de liceu sau de facultate, au fost anii care ne-au format. Au fost materii pe care nu le-am înţeles, situaţii-limită care ne-au șlefuit, profesori emblematici, datorită cărora unii dintre noi își câștigă traiul azi. Când l-am întrebat pe M de ce îi este cel mai dor din perioada aia, mi-a spus: „de tine și de fotbalul din curtea școlii”. În școală creăm legături și, chiar dacă nu îi mai întâlnim în fiecare an pe 15 septembrie, îi purtăm în suflet o viaţă. 

Vic, te-ai născut într-o zi de toamnă, când mă pregăteam pentru capacitate. Mi-am anulat meditaţiile în ziua aia și am venit la spital într-un suflet, să te văd. 13 ani mai târziu, ești aproape de aceeași vârstă cu mine atunci, te văd în live-uri pe Instagram și, în curând, pe micile ecrane. Școala ta e diferită de a mea, dar totodată aceeași. Bucură-te cât poţi de mult, căci te vei mai întâlni cu ea doar în amintiri!

De Raluca Bălănică