Helen - this girl is rare

La 7 ani descoperea jazz-ul, iar la 9 ani o întâlnea pe Anca Parghel și viața ei lua o direcție care a adus-o în prezent la proiectul Helen, un sound cu poveste cum nu am mai auzit la un artist din România. Elena Moroșanu este un artist curajos, care a decis să-și urmeze propriul drum și să facă lucrurile exact așa cum a simțit.

Când s-a declanșat pasiunea pentru muzică? 

Am început să cânt de la o vârstă foarte fragedă, de la 7 ani am început să cânt prin casă, iar apoi am descoperit jazz-ul, care mi-a plăcut foarte mult și am început să învăț o mulțime de piese ascultând.

Cum o vezi tu pe Helen, artista? 

Curajoasă, pentru că mereu mi-am dorit mai mult și am avut curajul să fac lucrurile așa cum am simțit eu. Am și riscat destul de mult, nu am ales drumul clasic. Dacă voiam să fac ce se cere, știam ce trebuie, dar am simțit că se poate face și altfel. Ușile care mi-au fost închise m-au ambiționat să-mi găsesc propriul drum.

Ce artiști apreciezi de la noi? Dar de afară? 

Vicky – Otherside, Robin and The Backstabbers, Alexandrina. Din afară sunt mulți artiști care îmi plac. Ascult Ama Lou, Thundercat, Solange.

Ai ales să faci muzică de calitate, cum rar se face la noi. Ești curajoasă și respect asta foarte mult. E important să mergi pe drumul tău? 

E cel mai important. Nu e ușor să faci asta pentru că nu ai neapărat aceeași susținere de la început și cumva trebuie să convingi lumea din jurul tău că ai dreptate sau că e bine, sau să te convingi tu pe tine că faci ceea ce trebuie.

Cred că nici tu nu ești sigură la început că e ceea ce trebuie. 

Evident, dar atunci când crezi în muzica ta și simți că trebuie să faci lucrurile altfel, nici nu poți să te abați de la drumul ăsta. E cumva un cerc vicios pozitiv. Eu asta am făcut, iar dacă nu aveam curaj să lansez muzica în felul acesta, să abordez o altă estetică, să plec în străinătate să întâlnesc oameni noi, nu aș fi realizat lucrurile pe care le-am realizat până acum.

Dar ce înseamnă de fapt să fii curajoasă în muzică? 

Să lansezi piese care poate nu sunt hituri. Toată lumea caută hitul, iar eu mi-am spus ok, dar poate eu nu vreau să ascult hituri în fiecare zi, vreau să ascult muzică care are un mesaj, care mă face să mă simt într-un anumit fel, care se potrivește cu starea pe care o am în momentul respectiv. Vreau să ascult muzică care mă emoționează, iar chiar cu noul EP asta mi-am propus, să ascult muzică pe care eu aș asculta-o în căști în drum spre studio. Hai să văd cum mă simt și dacă găsesc chestia aia pe care eu o caut.

Ce cauți să transmiți prin muzica ta? 

Cred că fiecare piesă pe care o compun reprezintă un moment și o stare. Atunci când am compus Rare, care e o piesă de dragoste, simțeam anumite lucruri și eram într-o stare care m-a făcut să scriu în felul acesta. Vreau să transmit că este important să fii autentic.

În care dintre piesele tale te simți cea mai vulnerabilă? 

Lost in the wild. E o piesă pe care am scris-o așa... nu mi-am propus să o compun. Eram în duș și am început să cânt primele versuri și apoi am auzit linia de bass, după care mi-am spus că trebuie să ies din duș și să scriu această piesă. M-am dus la pian, am căutat armoniile și pur și simplu am scris piesa asta. Eram și într-o perioadă în care călătoream mult, mergeam în Belgia, veneam în țară, începusem să lucrez cu lume de acolo, să lansez muzică acolo. Simțeam că nu știu exact ce se întâmplă cu mine și mă simțeam puțin copleșită. Tot în aceeași zi am și înregistrat-o, iar înregistrarea aia a și rămas. Și am înregistrat-o în sufragerie, nu am mers în studio, nu a fost nimic pretențios sau fancy, pur și simplu am scris-o, am înregistrat-o și asta a fost.

Depresie, furie, tristețe profundă... am învățat că poți crea magie din toate astea. Tu ce părere ai? 

Eu mă confrunt cu anxietatea de foarte mult timp. E un lucru bun când îți merge creierul repede, că asta se întâmplă – te gândești la tot felul de lucruri –, pentru că așa pot să găsesc cuvinte foarte repede când compun. Deci am văzut și partea bună. Asta te face să fii mai atent la lucrurile pe care le simți, te închizi puțin în tine și poți să accesezi alte emoții. Când ești vesel și totul merge bine parcă nu-ți vine să compui muzică, cel puțin mie nu-mi vine.

Atunci faci hituri. 

Da. (râde)

Povestește-mi puțin despre estetica vizuală a clipurilor tale. Ce te inspiră? 

La ultimele clipuri am fost norocoasă să lucrez cu o echipă din Belgia, Bleu Nuit. Ei filmează doar pe film, iar pe mine m-a încântat foarte mult această chestie, pentru că analogul îți dă o altă dimensiune și arată altfel, inclusiv fotografiile făcute pe film. Când i-am întâlnit, m-am conectat foarte bine cu regizorul, cu Maky Margaridis, mi se pare că a înțeles rapid tot ce îmi place mie, și mă refer aici la genul de clipuri care au o construcție fotografică, care au cadre statice care arată ca o fotografie. La Rare a venit cu ideea de a reproduce într-o manieră actuală niște tablouri și astfel a dat o nouă dimensiune piesei. Printre ele se află și Gustav Klimt – Sărutul.

Deci îți place să introduci și astfel de mesaje în clipurile tale... 

Bineînțeles. Mi se pare important să nu fie doar niște clipuri drăguțe și atât. Clipurile ar trebui să completeze și să ofere o nouă dimensiune pieselor. Prin această colaborare cu Blue Nuit cred că Rare nu mai este doar o piesă de dragoste, este un altfel de statement artistic și sunt foarte mândră de asta.

Ce sacrificii ai făcut pentru muzică? 

Încă fac sacrificii. Bine, cuvântul sacrificiu capătă o notă pozitivă în discuția asta, pentru că se transformă într-un beneficiu sufletesc. Am lucrat foarte mult, am reinvestit în mine tot ce am câștigat, mă gândesc tot timpul la ce pot îmbunătăți. Proiectul Helen l-am făcut împreună cu Andrei Mihai, care este producătorul muzical al proiectului, și am făcut totul împreună de la început, de la primele poze, clipuri, producție, costume. Practic am făcut de toate. După care am plecat în Belgia pentru că am simțit că se poate mai mult și că trebuie să facem asta ca să ne urmăm visul. Am închiriat un apartament în Bruxelles și așa l-am cunoscut pe managerul nostru și lucrurile au început să prindă formă. Tot atunci am avut și o întâlnire cu Universal Franța, cu care acum colaborăm, pentru care compun. Pe scurt, s-au legat lucrurile.

Trebuie să ai răbdare? 

Da, pentru că lucrurile nu se întâmplă peste noapte, dar important este să nu renunți.

Când ai ieșit ultima oară din zona de confort? 

Cred că fac asta destul de des. Mai ales când călătoresc și am sesiuni cu diverși artiști, iar asta nu e neapărat confortabil pentru că trebuie să faci în așa fel încât să se întâmple lucrurile atunci, în momentul ăla.

Ce părere ai despre muzica de la noi? Ce crezi că lipsește? 

Nu neapărat muzicii, ci artiștilor le lipsește curajul. Pentru că stau de vorbă cu mulți oameni talentați care au proiecte și fac muzică cool , dar care nu au curaj să meargă până la capăt, să lanseze muzica, să-și ia destinul în propriile mâini. Mereu așteaptă să vină cineva să-i ajute, să investească cineva în ei, iar asta cred că este o greșeală. Nu trebuie să aștepți pe nimeni, trebuie să te apuci să faci.

Fotografii de Kelly Fober 

Interviu de Cristian Niculae