Guest Writer Laura Giurcanu | Partea urâtă din lumea frumuseții

Ce este modellingul? Munca pe care o fac modelele, munca ce are loc în lumea fashionului, lumea frumosului, luxului și a „perfecțiunii”. Când am început să mă gândesc la tastefully stories, mi-a venit instant în gând citatul „Nothing taste as good as skinny feels”, spus de Kate Moss. Mantra pe care o regreta și ea 10 ani mai târziu. Eram un tânăr model, la început de drum, când am auzit prima oară cuvintele astea. Cumva aveau sens.

S-o luăm cu începutul. Cine sunt? Eu sunt Laura Giurcanu, acum am 22 de ani, iar majoritatea oamenilor care mă cunosc au auzit de mine datorită emisiunii Next Top Model by Cătălin Botezatu, sezonul 2. Sezon pe care l-am câștigat, obținând notorietatea mult visată de o mare parte din adolescente, când aveam doar 14 ani. Am împlinit 15 ani în ultima zi de filmare, când am aflat și că am câștigat marele premiu. Marele premiu? Promisiunea unei cariere în modellingul internațional. Ce a urmat? Au urmat multe plecări în toată lumea. Paris, Milano, New York, Asia, din nou Europa și de la capăt. Sună ca un vis, însă nu a fost mereu.

Am să vă povestesc, pas cu pas, cum arăta o zi din meseria mult râvnită.

Mă trezeam la 7, maximum 8. Dacă era perioada de Fashion Week, înseamnă că aveam minimum 10 castinguri pe zi, castinguri la care te aștepți să fii aleasă din zeci, sute, poate chiar mii de fete. La metrou în New York, 1 din 20 de fete era model, le recunoșteam după înălțime, după mers sau după părul natural și toate aveam bookul cu pozele de prezentare pe un umăr și geanta cu pantofi cu toc de schimb pe celălalt umăr. Era o competiție. Între 10 și 15 adrese la care trebuia să ajung în fiecare zi într-un anume interval de timp. Singură, prin marile orașe ale lumii. Dacă acum poți face totul pe telefon, acum 8 ani nu era la fel. Nu aveam smartphone, așa că mă descurcam cu o hartă mare și o agendă unde îmi notam seara toate locațiile unde trebuie să fiu, ora și numele brandului pe care urma să-l reprezint, dacă aveam noroc.

Un model normal, care este la început, este cazat într-un apartament de modele. Am stat cu până la 12 fete într-un apartament cu 2 camere. Eram 6 în cameră, dormind în 3 paturi supraetajate. Un model obișnuit primește 80 de euro/ săptămână. 80 de euro cu care trebuie să plătești cartela de metrou, bilete de autobuz sau taxi, dacă e nevoie, astea fiind 30 de euro minimum. Cu restul de 50 îți cumperi mâncare și ce mai ai nevoie, nu aș fi crezut asta despre mine, dar am reușit să mă descurc. Nu rămâneam niciodată fără bani, dar asta pentru că am reușit să fiu mereu calculată și responsabilă. Nu toate fetele erau ca mine, așa că de multe ori am asistat la discuții de genul „îți dau un ou pe 3 felii de pâine” sau tot felul de alte târguiri care se făceau în casă, în funcție de nevoi.

Acum poate vă întrebați de ce stăteam acolo, în condițiile alea. De ce stăteam toate acolo. Pentru că asta era visul. Asta îmi doream, sau cel puțin asta credeam că îmi doresc. Am strâns o mulțime de amintiri incredibile, am ajuns în colțuri ale lumii de care oamenii nici nu știu că există, am văzut zeci de culturi trăindu-și viața cotidiană, am vorbit cu oameni minunați și am legat prietenii care țin până azi.

Nu m-am oprit pentru că nu am avut succes, m-am oprit pentru că am avut succes și mi-am dat seama că nu îmi place cum mă simt. Nu mă iubeam, nu găseam bucurie în ce fac, nu găseam liniște în superficialitate. Dacă stai să te gândești, e destul de simplu și logic. Orice om are un lucru la care se pricepe, o valoare, o calitate pe care o dezvoltă de-a lungul vieții, un lucru care-i dă sens.

Pentru mine, de la 13 ani până la 20, figura și corpul mi-au fost meserie, tot ce trebuia să fac era să fiu relaxată și fericită fals, să mă mențin sub 60 de kilograme la 182, să nu am coșuri și să nu-mi fac schimbări de look, decât dacă se cerea. Când asta e tot ce ai, dacă ceva nu merge bine, toată lumea ta se sfârșește.

Eram puse într-o linie, 50 de fete și alese fix ca niște obiecte. Noi nu contam, nu aveam o opinie, nu aveam valoare. Noi eram acolo să dăm valoare hainelor, prin transparența noastră. Nu aș fi putut vreodată să mă încadrez în tiparul ăla sau în orice tipar.

Constant de-a lungul timpului a fost că trebuie să slăbesc, aveam 55 de kg la 182 atunci când am început, eram slabă. Mi se vedeau toate coastele, nu aveam celulită sau vergeturi, corpul „ideal”, însă eram un copil. Mai târziu, odată cu schimbările hormonale ce au loc în corpul oricărei adolescente, nu a mai fost atât de ușor, șoldurile erau mai late, vergeturile și-au făcut apariția, puțină celulită pe coapse, câteva coșuri. Eram presată constant de centimetri. Trebuia să am șoldurile sub 90 de cm și talia sub 60 de cm, la 16 ani deja eram terifiată de ideea că urmează să merg la agenție și să-mi fie măsurat corpul. Încercam să fac sport și să mănânc cât mai puțin.

Simțeam că nu sunt destul. Eram un copil stresat, care se simțea gras, deși nu era. Adulți în toată firea, inconștient, m-au făcut să mă simt așa. Toate astea în timp ce mergeam la liceu și încercam să mă adaptez, încercând să-mi fac prieteni. Am terminat liceul normal, ca orice adolescent, însă traseul meu a fost diferit. Eram plecată 2 luni, veneam la școală să dau examene, teste, să iau note, să rămân conectată cu tot ce aveam de învățat și plecam din nou. Aveam prieteni la liceu care îmi trimiteau toate lecțiile, ca să nu rămân în urmă, citeam tot ce era de citit și încercam de multe ori să înțeleg singură. Totul în timp ce încercam să construiesc ceva departe de casă.

În aproape 10 ani de când am început să fac asta, pot spune că am simțit toate gusturile. Gust amar pentru cum m-a făcut industria să mă simt de multe ori, gustul dulce al succesului la o vârstă fragedă, iar salty&spicy au fost toate aventurile prin care am trecut în acest periplu.

Acum fac vlog și-mi postez trăirile pe net, sincer și nefiltrat. Ce-mi doresc? Îmi doresc diversitate, îmi doresc naturalețe, sinceritate, îmi doresc să văd semne și cicatrici, dacă ele există, vreau să văd corpuri normale în reviste, la televizor și pe Instagram.

Mereu am știut că este datoria mea să încerc să fac oamenii să se simtă așa cum eu nu m-am simțit, să se simtă destul. Dacă am influențat pozitiv măcar o persoană, atunci totul merită și sunt fericită pentru mesajul pe care-l transmit.