From a bad place, with love!

Orice ţară sănătoasă, ca orice individ sănătos, ar trebui să fie într-o stare de perpetuă schimbare. Multe s-au schimbat în ultimii ani, de la ritmul în care ne trăim vieţile la felul în care comunicăm. Generaţia veche era cultura apelului. Generaţia nouă sună doar în caz de urgenţă. Noi suntem cultura textului.

Progresul ne-a făcut să consumăm lumea altfel. Vremurile ne-au făcut să iubim altfel. Spre deosebire de a cum, relaţiile de atunci nu aveau atâtea distrageri și atâtea distracţii. Oamenii se întâlneau organic și se alegeau reciproc după o listă de criterii simplistă. El trebuia să bifeze următoarele căsuţe: bucătăreasă, devreme acasă, plăcută ochiului (dar nu prea-prea), deșteaptă (dar nu foarte-foarte) și trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi – mai scăpa puţin ruj pe guler din când în când, dar nu cât să deranjeze. A, avea și ea căsuţe de bifat: as la muncă, măcar 3 ore pe zi să fie acasă, să fie puţin mai frumos că dracu' și trăiau fericiţi până la adânci bătrâneţi – uneori se gândea ce bine ar fi fost dacă l-ar fi luat pe celălalt de bărbat, pe ăla de care îi plăcea maică-sii, dar ce să-i faci... Tinereţea, bat-o vina!

Oamenii s-au iubit de când lumea, se iubesc și-n ziua de azi. Dar ce s-a pierdut pe parcurs? De când cu tehnologizarea vieţii, avem, brusc, prea multe opţiuni. A picat Facebook-ul, s-a ridicat Instagram-ul. Pozele vor deveni și ele passée, pentru că nimeni nu mai are timp să scroleze. Ţi-a plăcut cum arată într-un story de 15 secunde, o numești „chimie“. Te regăsești într-o postare de-a lui, gata, e deja „destin“. Când aplicaţiile îţi fură inima, și nu schimbul de energii, o numești „iubire”. „Până la adânci bătrâneţi” e valabil câteva luni și, în cele mai fericite cazuri, câţiva ani. Puţină neînţelegere și fugim cât ne ţin plămânii. 

Totul trebuie să se întâmple cât mai repede. „Hai! Nu te-ai îndrăgostit deja? Ce să mai fac? Flori? Ţi-am trimis la birou – trandafiri roșii, ca să înţelegi unde bat. Bomboane? Am un non-stop lângă mine, le trântesc pe bancheta din spate și dau o fugă până la tine. Nu de alta, dar părea că îţi scăzuse glicemia din story-ul de mai devreme – și, băiat mișto, cum sunt, vreau să te năucesc cu cât mai multe gesturi de mare angajament, care te obligă să mă iei în serios. Nu m-ai luat încă?! Fraiero... Are balta pește!“ 

Într-o lume hedonistă, la genul asta de gândire se ajunge, din păcate. Nu mai poţi fi tu, pentru că ești prea mult. Nu îţi mai poţi expune valorile, pentru că ești absurd. Așa că te retragi în virtual, acolo unde nu există autenticitate, dar nici nu te lovești de minţi închise și pline de prejudecăţi, pentru că le-ai dat unfollow. 

Mereu m-am considerat un suflet bătrân născut într-un prezent în contradictoriu cu viziunile și cu trăirile mele. Îmi place să fiu definită de decizii bune, de oameni de calitate, de lucruri făcute cu credinţă și cu dăruire totală. Nu cred că relaţiile sunt despre momente perfect surprinse digital și expuse online, ca într-un muzeu, ci, mai degrabă, despre viitor. Cred, la sfârșitul lui 2018, în discuţii de 2h la telefon care te lasă cu buzele arzând. Cred în recunoașterea sufletului-pereche după un număr de ani, după teste de anduranţă și după o conexiune care ţine mai mult de intelect, decât de altceva. 

Așa că am ales să fiu optimistă în ceea ce privește dragostea în vremea Instagram-ului. Mi-ar plăcea să cred că toate opţiunile astea ne formează în oameni mai bogaţi cultural, intelectual și sufletește. Și, deși am ales să plec într-o zi, într-alta am ales să mă întorc în ea, în România. De 100 de ani iubim așa cum am învăţat doar aici și, dacă ceva nu s-a schimbat, este că a iubi românește este un fel tare frumos de a iubi, dacă mă întrebi pe mine... Iar dacă îl întrebi pe Brâncuși, „Frumosul este echitatea absolută“.

De Raluca Bălănică