Pe ritmuri de fado la Dancing Lobster

Dancing Lobster e un bun restaurant pescăresc cu specific portughez, unde mergi ca să revii.

Am revenit la restaurantul Dancing Lobster din Intrarea Glodeni nr. 3 (în incinta complexului Pescariu), iar a doua impresie e la fel de favorabilă ca prima.

V-am mai spus, cred, că ierarhizez după criterii personale localurile, una dintre condiţii fiind menţinerea standardului. Nu compar niciodată mere cu pere, nici restaurante între ele, decât, eventual, dacă au același specific, dar și atunci e prea mult de diferenţiat: căci, adesea, ceea ce e decisiv e ambientul, atmosfera, care reprezintă o sumă de factori subiectivi.

Bunăoară, la „Homarul Dansator” se poate asculta muzică live, evident, și fado (respect, fără să mă omor după el, acest gen muzical, dar poate mi-am petrecut prea multe seri consecutiv la restaurante tradiţionale când am fost la Lisabona, când eu aveam chef de ceva mai cool!, aveam să-l descopăr în Centrul Vechi al capitalei portugheze...), ceea ce individualizează ambientul și-l transformă într-o experienţă de ţinut minte și chiar de povestit.

Așa că prefer să compar doar vizitele mele în același loc. Dacă n-au crescut preţurile scăzând proporţional porţiile, ceea ce găsesc descalificant, pot să îmi continui evaluarea. Iar uneori comand același preparat, doar ca să îmi dau seama dacă s-a schimbat fie bucătarul, fie politica de preparare ori servire, dacă nu chiar uleiul.

La Dancing Lobster, mâncarea are un gust special datorită uleiul portughez pe care-l folosesc, și de aici își trage savoarea. Desigur, și din faptul că produsele sunt proaspete, poţi comanda cu încredere și crabi, și creveţi stacojii gigantici, și sepia. Dar și datorită unui ingredient inefabil, pe care l-aș sintetiza drept dragostea portughezilor pentru peștele proaspăt și pentru fructele de mare. Sigur că dragostea nu poate fi un produs - asta i-a spus Agenţia Americană de Produse Alimentare și Medicamente unui brutar care pusese „dragoste” printre ingredientele cu care prepara delicioase granola. Dar, știe orice gospodină, dacă nu pui suflet, tot degeaba.

La Dancing Lobster pare-mi-se că se pune suflet în preparate, ceea ce compensează simplitatea elegantă a locului. Nu vorbim despre fine dining (putem perora la nesfârșit despre asta, fiindcă mă duc și anul acesta la concursul celor mai buni bucătari din lume sub 30 de ani, adică viitorii Chefi ai marilor restaurante de aiurea) și nici nu există aici asemenea pretenţii. Există însă o voluptate a masticării, o bucurie de a descoperi în farfurie asocieri inedite, un gust aparte al oceanului la talazurile căruia poţi visa dacă ai fost în patria lui Camoes.

Dacă prima oară am testat, din secţiunea de gustări a meniului, carapacea de crab (neuitând să evidenţiez pâinea excelentă de aici, și ea deosebită), acum am poftit la creveţi a la Guilho (trași în tigaie, cu usturoi). Și, ca să vă spun pe șleau, data viitoare cred că voi dedulci la un platou - de ce nu unul cu o selecţie de brânzeturi portugheze, presunto pata negra și marmeladă?

Tot la capitolul „urmează să testez”, aș menţiona, din zona supelor, crema de fructe de mare - nu știu alţii cum sunt, dar mie-mi place să se înmoaie crutoanele până ajung aproape de consistenţa creveţilor sau midiilor și scoicilor (miezul lor, evident) din farfurie. Iar la felul principal, am ochit cataplana pentru două persoane - adică o săţioasă selecţie de pește proaspăt, creveţi, midii, scoici, rapane și cartofi. Vedeţi? Deja știu de ce voi reveni la homarul acesta iberic.

Scris de Horia Ghibuțiu, gazetar freelance, dedulcit la mediul digital după un sfert de veac în care a slujit tiparul.

Fotografii: Dancing Lobster