O poveste orientală

Unde se mănâncă bine și ieftin în orașul ăsta? Iată niște calităţi la care râvnesc atât mușteriii din această cetate de la porţile Orientului, cât și cele mai multe dintre localurile cu alișveriș acătării – acum și odinioară, bunătăţurile simple au fost mai apreciate aici decât fineţurile. Ţi-am povestit cândva despre un local turcesc foarte cunoscut, deși mulţi dintre cei ce se îndestulează acolo mai că nici nu-i știu bine numele. Acum le-a venit rândul bucatelor tradiţional arabe dintr-un restaurant oriental căruia îi zice Naser 3, aflat nu chiar în buricul târgului, la răspântia drumurilor Fluierului cu Mătăsari. Îmi voi răci gura de pomană cu cei ce caută aici te miri ce temenele din partea celor ce servesc la masă, lux și alte fineţuri. În acest local căruia i s-a dus buhul de ieftin și bun, ceea ce îi îndeamnă pe drumeţi să alimănească nu sunt tertipurile care îţi iau ochii, ci tablalele îmbelșugate și bunătăţurile înmiresmate.

Te miri, poate, de graiul în care-ţi povestesc despre acest loc cu dever. E vorba de un grai dintr-o tălmăcire dragă mie, a lui Haralambie Grămescu, după poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopţi”. Într-adevăr, mâncărurile bucătăriei arabe sunt de poveste. Poate că n-am gustat ochi de miel, deliciu cu care aș fi fost îmbiat dacă eram invitat acasă de o familie arabă tradiţională, dar, în rest, m-am îndestulat încă de la aperitive, de le zice tabule, fatuș, babaganuș, labne sau mutabal, tahină sau falafel. 

Dar pentru că sunt vechi ortac al bunătăţurilor și destul de vestit pentru că sunt mâncău, ceea ce mă face să nu mai fiu chiar ca lujerul de mlădios și suleget cum e firul, îngăduie-mi, la rându-mi, să-ţi tălmăcesc aceste bucate înșirate pe tablale ca la un mare ospăţ: sunt nimic altceva decât desfătări din grâu, năut, legume de tot felul, iaurturi, sos de rodii, muguri de pin, cremă de susan ori fasole, pe care le voi mânca în buna tradiţie arăbească fără ifose și tacâmuri, ci folosindu-mă de mâna dreaptă și de bucăţele de lipie proaspătă.

DESER DIN PARTEA CASEI

Privirăm mult la o farfurie neștiind care cum se numește, ca în a nouă sute optzeci și noua noapte, când Șeherezada povestește că un oaspete s-a mirat: „cum se numește bunătatea asta, o, emire al drept-credincioșilor? Și din ce e făcută de este atâta de frumoasă ca înfăţișare și atâta de plăcută ca mireasmă? (...) este cataif făcut cu frișcă și cu miere și cu făină aleasă și cu ulei de fistic...”.

OSPĂŢ CU CARNE

După bunătăţurile de la începutul mesei, ne îndestularăm apoi cu carne după pofta inimii. Din ceea ce figuri simandicoase ar numi „preparate la grătar”, aleserăm cotlet de oaie și pulpe de pui ce ar fi ispitit și pe cineva mai puţin mâncău decât mine. Și ne repezirăm toţi mesenii cum făcea Tofail, mare priceput la mâncăruri, cel pomenit în nopţile arabe: dar când fu cea de a nouă sute optzeci și una noapte, Şeherezada își urmă povestea. Aceasta zice că mintosul și mehenghiul Tofial își îndemna astfel tovarășii: „iar când ai ajuns la masă/ Nu mai sta la socoteală,/ Pune mâna și mănâncă,/ Umple-ţi iar stacana goală,/ Și repede-te-n friptură ca frigarea cea grozavă,/ Dă-ţi îndemn și te trudește/ Și cu puii fripţi la tavă/ Și cu carnea cea uscată/Să nu te sfiești.