Îţi mai aduci aminte, Doamnă?

Un scurt tur al localurilor bucureștene care nu s-au demodat, repere ale industriei ospitalităţii din Capitală, cu parfum de romanţă.

Locuiesc în acest oraș de 48 de ani, îmi place să ies și, doh!, îmi place mâncarea bună. Ca toată lumea, asociez ieșirile în oraș cu momente speciale și colecţionez amintirile locurilor în care m-am simţit bine. Dar m-aș păcăli pe mine însumi să pretind că peste tot unde ieși în București e o plăcere și un parfum de tei. Cu trecerea vremii, am înţeles că parte a pitorescului tradiţional al acestui oraș aflat la confluenţa civilizaţiei occidentale cu cea orientală e conferit și de meniuri care refuză reforma, de personal care servește cu încetinitorul sau umflă nota cu seninătate și alte, nu puţine, tare ale serviciilor din zona deservirii culinare.

M-am resemnat să constat că aceeași mâncare servită în același loc poate săși schimbe din senin calitatea? Ori că, în atâtea locuri lăudate, o servire impecabilă, o ambianţă plăcută și o mâncare proaspătă și bine preparată ţin, cel mai adesea, de norocul fiecăruia? Sper că nu! Însă cum e acel anotimp care predispune la visare, melancolie și romanţe (de aceea am și ales titlul de faţă, inspirat de cântecul pus pe nemuritoarele versuri ale lui Cincinat Pavelescu, "îţi mai aduci aminte, doamnă?/ Era târziu și era toamnă"), vă propun un itinerar prin restaurantele bucureștene care nu ies din modă.

Caru' cu bere

De la 1898 încoace, acest local (splendid restaurat) e un veritabil reper pentru gurmanzii tradiţionaliști, deopotrivă, un magnet pentru turiștii străini care au șansa de a lua un prim contact cu realitatea românească. Bucate considerate tradiţionale se găsesc din belșug - mititeii au rămas printre cei mai buni din oraș, în general aici nu prea dai greș, indiferent pentru ce ai opta din meniu. Muzica live și evenimentele tematice se ţin lanţ, poate un pic prea protocolare, să ia ochii, dar, să fim serioși, clientela bucureșteană nu e compusă întocmai din aristocraţi care tușesc dacă nu au fine dining pe masă.

Un mizilic românesc din meniul acestei toamne (babic, Pleșcoi, cașcaval, slăninuţă, ceapă verde, telemea de vacă, lebăr, măsline, roșii) te ajută să intri în atmosferă.

La mama

Aici povestea a început în 1999, cu o simpatică legendă care spune că restaurantul era gata să se deschidă, dar meniul semăna cu toate celelalte, așa că oamenii de aici au riscat propunând mâncăruri care nu mai erau considerate fancy în tranziţia postdecembristă. Așa au revenit ciulamaua și ostropelul în farfuriile bucureștene. După inerente transformări, ramificări etc., La mama de azi rămâne un loc în care se mănâncă bine și mult. Excelentul amplasament de pe Episcopiei (în spatele Ateneului sau al fostului bloc Eva, cum preferaţi) continuă să asigure o clientelă destul de selectă, dornică de preparatele bucătăriei urbane românești. Aici, papanașul face masă bună cu tarta cu bacon și praz.

Casa Doina

La 1892 i s-a dus buhul ca „Bufetul de la Șosea”. De atunci, trecând prin inerente transformări, actuala Casa Doina (din 2003 încoace) a rămas un loc foarte căutat pentru gurmanzii sosiţi în această zonă rezidenţială a Bucureștilor de ieri și de azi. Să ţii un eveniment de familie aici e o chestie care ţine de reputaţie și-ţi asigură respectul peste ani. Restaurantul nu va pretinde vreodată stele Michelin, însă o pizza Tartufo Formaggi (cu sos de mascarpone, mozzarella, emmentaler, trufe negre și roșii cherry) adusă la timp, chiar dacă nu poate fi socotită un preparat tradiţional, face toţi banii.

Izvorul Rece

Un restaurant ideal pentru nostalgici, a cărui origine se pierde în negura secolului trecut. Îl știu de-o viaţă în rondul în care se întâlnesc actualele Ferdinand cu Pache Protopopescu. Între timp, s-a mutat și mai aproape de Universitate, adică pe Armenească, dar s-a păstrat cadrul rustic și e primul loc care îmi vine în minte toamna, atunci când vreau să comand o pastramă și un must cinstite. Nu-i chiar localul în care să vorbești în șoaptă și să se audă doar zgomotul tacâmurilor (e muzică live, în plus, specificul de nunţi, botezuri și parastase lasă puţine seri liniștite), dar gustul Bucureștiului de odinioară se păstrează.

«coȘ»

Un imobil superb din Piaţa Lahovary, vechi loc-ţintă al protipendadei bucureștene, vizat de oameni cu posibilităţi financiare și cărora le pasă de statut. În continuare, Casa Oamenilor de Știinţă e căutată pentru evenimente de familie sau corporate, deși o primenire a serviciilor sau a meniului se cam impunea de ani buni. Dacă se aliniază astrele, poţi petrece o seară agreabilă, în compania unui platou al gurmanzilor și a unui mușchiuleţ de porc a la COȘ.

Casa Capșa

Altă cutumă străveche, într-un amplasament de poveste al orașului nostru - pe Calea Victoriei, peste drum de Cercul Militar. Nu m-aș hazarda să spun că a rămas „singurul local intelectual de pe Victoriei”, vorba lui nea Tudorică Arghezi, și nici că faima de azi a complexului hotelier o poate egala pe cea din vremea în care protipendada frecventa acest așezământ. Dar poţi avea o experienţă culinară interesantă, iar locul doldora de istorie și „îndulcirea” de care ai parte, fie în cofetărie, fie în restaurant, te vor face să ţii minte seara petrecută aici. În continuare sunt foarte mulţi străini printre clienţi, iar evenimentele de familie petrecute aici mai sunt socotite "must have".

Fabrica de mâncare

Fabrica de mâncare de pe Bulevardul Unirii e departe de a avea istoria și tradiţia celorlalte localuri pe care le prezentăm în acest grupaj, fiind de dată relativ recentă, însă am găsit de cuviinţă includerea sa pentru simplul motiv că ilustrează un trend românesc care nu s-a demodat: autoservirea. Altfel zis, Fabrica de mâncare e un local popular, acel "împinge tava" care, mai ales după al Doilea Război Mondial, a fost extrem de căutat în București (natural, mă refer la anii în care se mai găsea de mâncare!). Nostalgicii cantinelor vor găsi aici un meniu rapid, economic și gustos. O supă cu găluște și un pui franţuzesc la felul doi îţi vor bucura o zi în care ai vrut să-ţi astâmperi foamea repede. Zona ideală, care asigură o afluenţă constantă, n-ar trebui să îi facă însă pe proprietari să intre și în logica tradiţiei dâmboviţene (dacă e vad bun, umblăm la preţ și micșorăm porţia, că mușterii se găsesc oricum...).

Text Horia Ghibuţiu
Foto brandedcont.net