Berbecuțul Mântulesei

Au fost, odată ca niciodată, o biserică și-o maha la botezate la fel – Mântuleasa. Zice-se că nu mele ar fi venit de la o vădană, a precupețului Mantu. După ce precupețul a dat ortul popii, văduva s-a descurcat cum a putut. Aidoma, trecătorii prin mahala, care se apărau de câini cu nuiele smulse din gardul Mântulesei, de a ajuns femeia proverbială – a lua din gardul Mântulesei înseamnă să iei ceva de unde nu mai e. 

Mahalaua s-a transformat între timp în centru, doar biserica, miraculoasă supraviețuitoare, mai amintește de vremurile în care aici erau întinse livezi, iar, ulterior, caldarâmuri pe care au pășit Eliade și Vulcănescu. Aici am poposit, mai precis pe Mântuleasa 40, la un restaurant cu specific românesc, dar conținând și mâncăruri din bucătăria internațională, care pe post de firmă are chiar adresa.

Cu gândul la cinstita Mântuleasă, am luat loc la o masă din umbroasa terasă – încap 60 de mușterii, cu 10 mai puțin decât locurile din salon – și am contemplat îndelung casa și curtea transformate în așezământ culinar (și înainte de Mântuleasa 40, locul avea aceeași destinație). Îmi răsunau în urechi vorbele scriitoarei catalane Care Santos, cea neliniștită de obiecte, fiindcă trăiesc mai mult decât oamenii și trăiesc o viață pe care nu o cunoaștem. 

N-aveam însă „Poftă de ciocolată”, cum sună unul dintre romanele autoarei pe care am cunoscut-o la librăria de lângă Cișmigiu, deși, judecând după dulciurile din meniul de la Mântuleasa, pofta urma să vină doar privind. Dar, deocamdată, scrutam zidurile, terasa, încercând să detectez „amprenta” lăsată de atâtea generații în acest loc aproape mitic al Bucureștiului, aflat la câțiva metri de ceea ce astăzi e intersecția dintre Calea Moșilor și Carol.

Ovinelor le place demidulce

Am răsfoit distrat meniul, am zăbovit preț de-o clipă la pagina cu o specialitate a bucătarului, anume ciolanul rumenit, dar nu mai mult de-atât, fiindcă știam ce voi lua: cotlete de berbecuț, lângă care se vor așterne o mămăliguță și o salată de murături asortate. Asta-mi place mie să mănânc toamna în oraș – carne de ovine, pe care s-o asortez cu must. Doar că, dacă-mi permiteți, e un strop cam devreme pentru asta, mustul încă nu s-a fiert natural și nu pișcă la limbă, așa că am împăcat cotletele, bine făcute, cu un vin demidulce, la carafă. Știți de ce? Fiindcă ovinelor le place vinul demidulce, mai cu seamă cel cu buchet (am auzit de variante în care, dacă gătești berbecuț, să folosești un vin tânăr, iar dacă e un mieluț fraged, unge-l cu vin așezat și te va unge la suflet). 

Acest fel de vin e folosit la marinarea cărnii de berbecuț, operațiune ce trebuie făcută cu minuțiozitate și ca la rețetă, altminteri tot efortul e în van. Berbecul de pe Mântuleasa 40 e pentru toate zodiile, iar miresmele din farfurie ar putea convinge și un ovolacto-vegetarian să-și ia o mică pauză de la această aplecare pe care o respect fără să o împărtășesc (poate vă amintiți din gimnaziu, dar în preistorie bărbații nu plecau la vânătoare ca să aducă drept trofeu niscaiva broccoli ori un braț de rucola pe care să le prepare la proțap). Ca să rezum, pe Mântuleasa 40, mâncarea e cumsecade (dacă aș locui în zonă, mi-aș face abonament la meniul de prânz, luni-vineri), iar ambianța de pomină.