Două scaune. Două cafele. Două I.

Uit adesea că trăiesc pe planeta asta, în momentele alea în care mă pierd într-o melodie. Playlist-ul meu m-a lovit în ego-ul emoţional – Frank Ocean – Thinking about you, Frank Ocean – Lost, Golan-Rocket Love, Gorillaz-El Manana – 4 melodii care m-au băgat efectiv într-o transă. Mă aștepta deja de 10 minute, iar eu aveam emoţii pentru că nu o mai văzusem de aproape 8 ani. 8 ani! Am povestit multor persoane despre ea, dar ea nu știe asta. A fost așa o conexiune pe care nu am putut să o descifrez și, după ani, ne-am revăzut și ne-am conectat din nou. Era la fel de zâmbăreaţă, la fel de frumoasă, așa cum mi-o aminteam. Are o voce dulce care te mângâie și o privire care pur și simplu îţi oferă o stare de liniște. Ne-am cunoscut acum 8 ani, pe o străduţă din Barcelona. Eu eram copilul în vizită, ea era deja de câţiva ani acolo. Am povestit la îngheţată, iar la un moment dat am rămas singure. Mă întreba de ale mele: la ce facultate vreau să dau, ce îmi place să fac, dacă am și eu prieten și tot așa. Eu eram fascinată de energia pe care o emana, de felul în care își plimba mâna prin păr. Era un fel de: așa vreau să fiu și eu când o să mai cresc puţin.

Am întârziat. Mă aștepta deja de 10 minute și m-a întâmpinat cu o îmbrăţișare caldă. Ne-am luat o cafea și ne-am pus pe povestit. Da, mi-am dat seama instant de ce am simţit conexiunea aia în urmă cu 8 ani. Femeia asta – așa vreau să fiu și eu când o să mai cresc puţin – parcă relata ultimii 3 ani din viaţa mea. Am trecut prin foarte multe situaţii asemănătoare și singurul diferenţiator e prezentul.

Îmi povesetește despre cum simte că se află între două lumi, între două case din care, de fapt, niciuna nu mai e acasă, între serendipity și I have been waiting for this for a while. Îmi spune despre el, despre cum îi oprește inima în loc și simte că timing-ul nu a fost întocmai potrivit în viaţa asta. Fiecare moment pe care l-a trăit până acum, despre care mi-a povestit, m-a băgat efectiv într-o transă. Mi se pare fascinant cum funcţionează legea atracţiei între oameni, în contextul unei perioade în care pare că predomină efectiv filtrul digital și distanţa nejustificată cauzată de ecrane. Fără să exagerez, chiar mi se pare fascinant cât de ignoranţi suntem faţă de capacitatea noastră de atracţie.

După poveștile cu Irina, am rămas pe gânduri. Chiar și acum, la aproape o lună după ce ne-am văzut. Nu apucăm să vorbim des, dar distanţa asta este absolut irelevantă, poate și pentru că Barcelona e pentru mine un fel de acasă – loc în care simt că aparţin, iar pentru ea aici e o fostă acasă –, dar unde încă se mai află o parte din ea. Conexiunea asta faţă de un om îţi dă un reality check. Mi-a rămas în cap ce spunea Esther Perel despre opţiuni: spunea că a întâlnit foarte multe cupluri care ies din relaţii pe motiv că sunt nefericiţi, când, de fapt, tot ce își doresc e ceva mai mult, mai bun, mai cumva. Că suntem atât de conștienţi de câte opţiuni avem, încât uităm să ne mulţumim cu ceea ce ne face cu adevărat fericiţi. Iar eu cred că se aplică în orice context. Așa cum discutam și cu Irina, intrăm într-un rollercoaster emoţional și ne închidem atât de tare în noi, încât se poate să ajungem într-un punct în care ne e teamă să ne asumăm riscuri, ne afundăm în comun, ne e frică, nu suntem sinceri și așa mai departe. Însă atunci când nu lăsăm opţiunile să ne consume, ci mai degrabă cernem cu atenţie lucrurile care ne-ar putea ajuta să fim împliniţi, dacă gândim și simţim simplu și facem alegeri bazate pe o direcţie raţional-sentimentală, atunci da. Poţi să zici că fiecare alegere se va transforma în ceea ce îţi dorești. Povesteam cu Irina despre cât de tare ne complicăm atunci când lăsăm procesul ăsta de a încerca să îţi dai seama de cât mai mult detalii ca să poţi justifica o alegere, ca să poţi să iei o decizie care să ne mulţumească, cât putem lăsa asta să ne consume, să ne complice. Din nou, în orice context.

Sunt cumva acolo. Acolo, pe scaunul ăla de metal. Îmi e puţin frig, dar zâmbesc. Prin expresia facială, cu inima. O ascult. Îi ascult vocea dulce și îi privesc zâmbetul. Parcă mă privesc pe mine. Iar ea parcă se privește în mine. Ia o gură de cafea și trage o concluzie: Și, pur și simplu, ajungi să îţi dai seama că totul e de fapt foarte simplu.

De Ioana Sabo

Foto: Getty Images