Umbra vacanței

Acum o mie de ani, când Dumnezeu încă mai cobora pe pământ, în vremea copilăriei mele, în curtea bunicilor mei era un păr. Era bătrân de când lumea. De când lumea mea... Sub ramurile lui crescuseră șimama, și mătușa, și verișoarele mele și, dacă îmi aduc bine aminte, fusese sădit acolo chiar de Sfânta Duminică. Sfânta Duminică era străbunica mea; că așa o vedeam eu pe vremea aceea: senină și bună și blândă ca o zi sfântă de duminică.

În părul ăla locuiau tot felul de arătări: fluturi cu aripi de smarald, păsări ce nu făceau ouă, ci numai lapte de pasăre, viespi cu ace lungi de un metru și atât de ascuţite de, când te înţepau, săreai de durere până pe lună și-acolo venea un bătrânel cu nas mare și ochi de înger și-ţi punea sare pe rană de te trimitea înapoi pe pământ urlând. Locuiau și niște veveriţe invizibile, dar foarte savante, căci cunoșteau legile lui Murphy: îţi aruncau pere în cap ori de câte ori purtai rochia preferată și un strigoi despletit ce-ţi ieșea în cale în miez de noapte și cu un singur ţipăt – unul singur! – îţi fura somnul pe veci, de te încumetai să ieși din casă după înserat. În părul ăla funcţionase pe vremuri primul post de radio din sat. Îl înfiinţase mama, când era de-o șchioapă. Adică se urca în păr și cânta din toţi plămânii doine vechi și cântece de leagăn și cântece de joc, să o audă tăicuţu ei de pe dolma Crișului, să aibă spor la coasă.

Sub părul ăla mi-am visat cele mai frumoase vise și am purtat cele mai de taină sfaturi. Sub părul ăla mi-am îngropat cele mai adânci secrete, cele mai absurde iubiri și toţi puii de găină ai bunică-mii din vara anului '84. Și tot acolo am citit cele mai frumoase cărţi: Singur pe lume și Winnetou și Vântul prin sălcii și Enigma Otiliei, De veghe în lanul de secară și pe Nichita al nostru, din scoarţă în scoarţă. Avea părul ăla o umbră atât de deasă și-atât de bună, și-un-nu-știu-ceși-cum, de tot ce-adăpostea devenea vacanţă. Da, vacanţele mele se leagă toate de umbra părului din curtea bunicii. Că numai umbra a mai rămas din el. În curtea părinţilor mei e un cireș. Cred că v-am mai spus de el: acela ce trebuia să îmi rodească mie Feţi-Frumoși. Da, sigur v-am mai spus. E bătrân de când lumea. Lumea lor. Sub ramurile lui am crescut și eu, și surorile mele. A fost sădit acolo de bunicul meu, pentru care nu găsesc nume în nicio poveste să vă fac să-nţelegeţi cât a fost de bun. Pentru copiii mei, vacanţa izvorăște din umbra lui, a cireșului.

De-aceea, în curtea casei mele am sădit un măr. Nu e prea bătrân. Îl păzesc ca pe ochii din cap, pentru că știu – de fapt, sper – că din umbra lui vor crește cândva niște vacanţe uluitoare. Poate că ăsta e secretul unei vacanţe adevărate, cred eu: să poţi să te adăpostești într-o umbră dragă. O umbră lăsată anume pentru tine, de ceva sau cineva. Altminteri, toată experienţa rămâne doar o simplă călătorie plină de zile libere.