Longevitatea nu ţine de timp, ci de spaţiu

Mă despart greu de lucrurile mele vechi. Așa cum greu, foarte greu, mă despart de oamenii mei, de locurile mele, de gândurile mele, de bucuriile mele, de planurile mele, de visele mele, de vârstele mele, de proastele mele obiceiuri. Până și de suferinţele mele mă despart cu greu.

Aveam 17 ani și sufeream pentru prima dată din dragoste. Fusesem părăsită - mai rău ca o mireasă la altar - chiar în ziua în care aflasem că am intrat la facultate. Inima-mi împietrise într-o crispare continuă, încercând instinctiv să alunge din cele patru cămăruţe și ultimul strop de simţire. Priveam în jur cu ochi sticloși, de animal împăiat, și nu înţelegeam nimic. 

Există o secvenţă într-un desen animat în care Coyote e zdrobit sub un bolovan, se sparge în mii de bucăţi, iar Road Runner îl strânge pe făraș și îl aruncă la gunoi. Exact așa mă simţeam eu: eram Coyote cel aruncat la gunoi. Am stat închisă în cameră trei zile. Așa zice mama, eu n-am socotit. Știu doar că într-o seară mama a intrat în camera mea și mi-a spulberat suferinţa, fără drept de apel, cu un bol aburind de orez cu lapte. Pusese-n el atâta dragoste și atâta vanilie cât să repare o lume, darmite o inimă frântă.

Mi-a trecut, dar mai apoi am mâncat orez cu lapte o lună-ntreagă, suferind după suferinţa pierdută. Sau mai înainte: aveam opt ani când m-am trezit cu o durere insuportabilă în cot. (Ţin să vă spun că durerea în cot este una dintre cele mai greu de îndurat de pe pământ.) 

M-au dus la spital și m-am întors acasă cu mâna în ghips. Eroina străzii - oricine știe că un ghips bine lucrat e un motiv de mare mândrie între copii. Numai că din jurul meu lipseau copiii. Era vacanţă și erau plecaţi toţi la bunici, inclusiv surorile mele. Așa că am stat în casă trei săptămâni neadmirată, neaclamată și neștiută, îmbrăcată într-o cămeșoaie de noapte albastră cu stele verzi, în care trupul meu firav înota ca-n cer. Era o haină de adult, aproape urâtă și aproape nouă. Mi-o cedase bunică-mea. O păstra pentru eventualitatea în care ar fi trebuit să meargă vreodată la spital. Nu-mi plăcea, dar era singura îmbrăcăminte ce încăpea peste mâna mea prizonieră în ghips.

Trei săptămâni, cât am ţinut ghipsul, am plimbat cămeșoaia prin toate cotloanele casei, i-am numărat stelele (1.597 - o rană-n cer), vârfurile stelelor (7.985 - cât jumătate de arici), cicatricile lăsate de ace-n tiv (750), i-am citit poezii (cât o grădină), i-am spus povești (o veșnicie), am hrănit-o cu lapte de pasăre (trei picături, cât fug din linguriţă) și ceai de tei (cam două ramuri) și-am dus-o la culcare (trei săptămâni). 

Am îndrăgit-o. Și n-am mai vrut s-o părăsesc nici după ce m-am eliberat de ghips. Numai că-n cele trei săptămâni de convalescenţă, de atâta purtat, cămașa mea s-a rupt în coate, stelele-i s-au stins și tivu-i s-a fărâmat ca podul de piatră. Mama a transformat-o în cârpă de praf. Am descoperit dezastrul în prima seară, când m-am întors de la joacă. 

Și-am plâns. Apoi am luat o foarfecă, am decupat o stea din ţesătură, din dreptul inimii, și am ascuns-o în carnetul de note. O am și azi. Și până azi, de atunci, urăsc să șterg praful. Sau când am divorţat prima oară... Vă vine să credeţi că mai bine de o săptămână am dormit în mașină sub geamurile vechii mele case? Fusesem cumplit de nefericită acolo și totuși mă rupeam greu din viaţa mea. Sau când nu, pe asta nu o spun. Nu spun nici când.

De fapt, cred că aţi înţeles până acum: mă despart greu, foarte greu, de locurile mele, de visele mele, de oamenii mei, de suferinţele mele, de bucuriile mele, de vârstele mele. Mă despart greu de lucrurile mele vechi. Îmi place să rămân în ele, cu ele. E ca și când m-aș pierde puţin. Ca și când aș deveni străvezie. Ca și când nucleul meu și-ar pierde din putere, iar moleculele fiinţei mele, fără pofta de a sta împreună, într-o făptură clară, compactă, conturată, călătoresc de bună voie să îmbrăţișeze-o lume. Iar pe măsură ce mă împrietenesc cu timpul - n-aș spune că înaintez în vârstă - diluarea aceasta devine aproape un viciu.

Încep să cred că longevitatea nu ţine de timp, ci de spaţiu: de capacitatea noastră de a ne dispersa în locuri - lucruri - oameni, de a lăsa o fărâmă din noi să locuiască în altă parte; iar nemurirea (ori tinereţea veșnică, spuneţi-i cum vreţi) nu e nimic mai mult decât măiestria cu care putem retrăi o mare iubire, o mare bucurie, o mare suferinţă sau chiar o mare plictiseală, doar privind o stea veche din material, păstrată în carnetul de note. Ori mâncând orez cu lapte.

Scris de Lioara Bradu

Foto cover: Getty Images

Lioara a semnat articole de beauty în cele mai importante reviste glossy din România, fiind una dintre primele jurnaliste specializate în beauty și devenind în timp o autoritate în domeniu. 

Online o găsiţi la www.lioarabradu.ro.