Grinch nu a furat Crăciunul

În dimineaţa asta m-am trezit cu o poftă nebună de Crăciun. Da, da, am scris corect: nu era chef, nu era dor, ci poftă. Ca atunci când îţi vine să iei Crăciunul cu mâinile amândouă și să îl ronţăi ca pe-un biscuit până la ultima firimitură.

Așa-mi era mie. Așa că mi-am pus mult praf de scorţișoară în cafeaua de dimineaţă și două linguriţe de frișcă, pentru ca să-mi potolesc nevoia de sărbătoare din sânge și, după ce am trimis copiii la școală, am aprins focul în șemineu, am aruncat în el un pumn de cuișoare, am pus la copt niște turtă dulce cu ghimbir și anason stelat, de mirosea-n casă ca-n buzunarul lui Moș Crăciun și, îmbrăcată în pijamaua cu reni zburând prin stele, m-am cufundat în transa virtuală a Crăciunului și am pătruns în tărâmul de dincolo, unde se duc toate Crăciunurile trecute, de unde se smulg din plasma gestaţiei toate Crăciunurile viitoare, acolo unde îţi pierzi minţile în planificări, comenzi și cheltuieli, în cadouri inspirate și neinspirate, utile și inutile, pe care ţi le permiţi și mai cu seamă nu ţi le permiţi, în reţete de mâncăruri care mai de care mai gustoase, mai sărbătorești și mai îmbietoare, uitând cu desăvârșire că ai familie, serviciu, casă, rate la bancă, kilograme în plus, copii de hrănit și o soacră alergică la nucile din cozonac.

Da, oameni buni, am intrat pe internet. Mai întâi am căutat idei inspirate pentru cadouri.

Aici vă rog să-mi permiteţi o paranteză scurtă, pentru că nu pot să mă abţin: ce cadou credeţi voi că am găsit pe site ul Oprah, în lista celor 102 sugestii favorite? Ei? Vă dau un indiciu: e cel mai tembel cadou inventat vreodată. Vreo idee? Hai să vă spun: kitul de testare acasă a ADN-ului membrilor familiei pentru stabilirea relaţiilor de rudenie, inclusiv a paternităţii. Ho-ho-ho! Meeeeerrry Christmas! 

Închid paranteza și revenim. Hocus-pocus, recreăm atmosfera cu focul din șemineu, mirosul de turtă dulce, nivelul periculos de sărbătoare din sânge, oceanul plasmatic al tuturor Crăciunurilor, și facem nodul, am căutat idei inspirate pentru cadouri, reţete de mâncăruri sofisticate și festive, făcute numai la Casa Albă sau Cur tea Angliei, am cumpărat podoabe noi pentru brad, am făcut un playlist cu cele mai iubite melodii din toate timpurile, cu toate filmele care se petrec de Crăciun, sunt despre Crăciun sau în care apare cuvântul Crăciun măcar o dată... 

Eram în cea mai profundă transă, în cel mai înalt extaz, culegeam stele de vârf de brad din oceanul plasmatic al tuturor Crăciunurilor și pescuiam pești-spiriduși îmblânzitori de reni, când o amintire veche a căzut ca ciocanul lui Thor în oceanul meu și l-a spulberat cu un pleosc prelung. Tsunamiul mi-a ieșit pe ochi, în șiroaie de lacrimi, cu pești spiriduși cu tot, cadourile lui Oprah și toată cămara reginei Angliei. Și aveam 20 de ani. Deși eram încă studentă, începusem să câștig bine și umblam mult prin lume. 

Urma să sărbătoresc Crăciunul acasă, la Oradea. Venisem încărcată de cadouri scumpe și nemaivăzute, de nimicuri costisitoare, de delicateţuri cărora nici măcar nu puteam să le pronunţ numele. Dar cel mai mult investisem în podoabele de Crăciun pentru bradul din casa bunicilor. Eram tare mândră de ele. Voiam să le fac un brad nou-nouţ, plin de lumini, așa cum văzusem eu în vitrinele din Paris. Așa că, de cum am despachetat, am luat în braţe cutioiul cu podoabe și m-am înfăţișat la ușa lor.

M-au întâmpinat cu bucuria blândă a bunicilor. În casă mirosea a plăcintă cu cartofi și a compot de gutui. Și a brad. Mirosea a brad. Din hol se intra direct în sufragerie. Acolo era bradul. Și era deja împodobit. Puseseră în el toate globurile pictate de mine și de surorile mele pe becuri arse pe când eram la grădiniţă; ghirlandele de hârtie creponată împletite de noi când învăţam colinde; conurile de brad adunate din pădure, în aventurile noastre de copii, pe care împrăștiaserăm într-o seară de ajun sclipici - mi-aminteam perfect când se-ntâmplase asta, aveam 6 ani; scrisorile noastre către Moșul, păstrate cu grijă de bietul meu bunic; iar în vârf era steaua de hârtie, colorată în curcubeu, că nu ne putuserăm opri toate trei la o singură culoare. Era cel mai frumos brad din lume. Decoratorii de vitrine din Paris mai aveau să-nveţe. Era frumos pentru că era viu și strălucea de-atâta dragoste. Când treceai pe lângă el, foșnea povești, iar de tăceai, auzeai colinde. Cutia cu podoabe am lăsat-o în poarta spitalului de copii.

Text: Lioara Bradu

Foto: Sorina Dumitrescu