Căldură mare

Sunt la piscină cu fiică-mea. Vineri după-amiază. Căldură mare. Lume puţină, că, deh!, e vineri și poporul e plecat la mare. De fapt, de aia am și venit azi aici: să scăpăm de căldură și de înghesuială. Fiică-mea e în bazin cu ochelarii de înot pe ochi. Se joacă de vreo două ore de-a sirena-amazoană care se luptă cu o balenă ucigașă invizibilă. Sau face balet subacvatic? Nu mi-e prea clar. Noroc că din când în când îmi face semn cu mâna, îmi zâmbește larg și-și duce palmele la piept împreunate ca o inimă, altminteri m-aș teme că e în pragul înecului. E multă fericire în bazinul ăla. Și multă agitaţie. Ca într-o cupă imensă de șampanie. Mă și mir cum poate-un pumn de copii – abia de sunt vreo douăzeci – să stârnească atâta efervescenţă! Înoată, se aruncă, se sucesc, se răsucesc, se scufundă și sar cât pot ei de sus, stropind totul în jur cu bule reci de fericire proaspătă. Mă gândesc că dacă piscina ar avea fundul elastic, ar sări până la cer şi-ar sparge norii în focuri de artificii. Fericirea e la fel de naivă și de gălăgioasă la orice vârstă. Iar noi, cei de pe margine, spectatori toropiţi de viaţă, o simţim întotdeauna ca un duș rece. Cu gândul ăsta în minte, mă întorc alene în șezlong, de pe burtă pe spate, ca o anacondă gata să-și lepede pielea. În dreapta mea, un cuplu de vârstă mijlocie, a căror fericire se manifestă în bazin de câteva ore, asemeni fiică-mii, se luptă cu toropeala dintre ei în fraze scurte și îngânate. Ceva mai încolo, doi tineri frumoși se ţin în braţe, citind aceeași carte. Îmi imaginez că trebuie să le fie tare drag unul de altul, ca să își ţină așa, aiurea, de cald. Iubirea ne prostește, îmi zic. Și gândul ăsta mă face să mă simt deșteaptă și răcorită. Pe partea cealaltă, trei mame la modă sunt prinse într-o conversaţie animată. E evident că sunt mame, după mulţimea de jucării din jurul lor, și evident că sunt la modă, după culoarea părului și tăietura costumelor de baie. Nu aud ce spun din cauza șampaniei ce fierbe în bazin. Încerc să le citesc pe buze și mă lămuresc rapid: dezbat o reţetă de sandvișuri cu castraveţi.

Mi se face foame. Îi fac semn fiică-mii să vină și mă așez pe marginea bazinului cu picioarele în apă. Când… Ei, dragilor, și-acum, dacă am fi într-un film, preţ de câteva secunde, am avea cu siguranţă slow motion, mult vânt din faţă și sonorul ar fi redus la zero. Poate am avea și câteva cadre cu niște guri căscate, chiar dacă în realitate gurile căscate nu au existat. În schimb, mișcarea aceea cu lene studiată și liniștea de câteva clipe au fost aievea. Jur! Deci, tocmai ce mă așezam cu picioarele în bazin și fundul pe marginea lui, când, de undeva, ca de nicăieri, în peisajul acesta hiper-domestic, s-au ridicat două domnișoare de vreo douăzeci și ceva de ani, cu bikini minusculi și două sacoșe imense, ca niște găuri negre. S-au așezat pe două dintre șezlongurile libere de pe marginea piscinei și-au scos recuzita – cămăși, eșarfe, turbane, tunici, pareo, pălării de paie, ochelari de soare și un munte de gablonţuri – și au început să probeze, cerându-și aprobarea una alteia. S-au oprit la două cămăși lungi până în pământ, dintr-un material transparent ca pânza de păianjen. Apoi, una dintre ele – scundă și foarte subţire – s-a dus pe marginea piscinei, acolo unde apa udă malul, și-a dezgolit savant un umăr, și-a răvășit părul și, ridicându-se pe vârfuri periculos de mult pentru siguranţa dumisale, și-a cabrat spatele ca un cal de curse mușcat de-o muscă în locuri delicate și a început să pozeze: capul la dreapta, la stânga, mâinile deasupra capului, mâinile pe șolduri, mâinile pe fese... chinuindu-se în tot acest timp să-și menţină echilibrul și buzele cât mai ţuguiate. Nici vorbă de zâmbet, căci zâmbetul nu se mai poartă în pozele de azi. În tot acest timp, prietena ei mânuia savant un telefon, căutând să prindă unghiul cel mai cel și poziţia cea mai cea pentru poză. După 1.001 de cadre, au schimbat rolurile. Cea de-a doua domnișoară, mai voluptuoasă și mai puţin mobilă, mi-a dat emoţii și mai mari, căci era în permanenţă pe punctul să se prăvălească în bazin și-mi și imaginam cum o să se lovească rău și apa o să se umple de sânge și toată lumea o să fugă urlând, ca în Fălci, iar mie filmul ăla chiar nu mi-a plăcut. Tot circul ăsta a durat vreo jumătate de oră, spre deliciul meu și al fiică-mii, care de atâta râs am și uitat de foame. Apoi domnișoarele s-au prăvălit epuizate în șezlonguri și s-au cufundat fiecare în telefonul propriu pentru o altă jumătate de oră de muncă intensă, căutând de astă dată textul cel mai cel și exprimarea cea mai cea, care să le aducă sute de like-uri și laude. Că doar nu și-au stricat o după-amiază întreagă pe degeaba. Și nu știu de ce, privindu-le, mi-a venit așa o poftă să le mângâi pe creștet și să le dau sandvișuri cu castraveţi. Hai, mami, să mergem acasă!, îmi zice fiică-mea, ieșind din piscină cu bulele de fericire încă lipite de trup. Mă ridic alene, ca o anacondă ce și-a lepădat pielea.

În dreapta mea, cuplul de vârstă mijlocie nu-și mai vorbește, dar se ţine de mână și-și ascultă fericirea care, cu ochelarii de înot pe cap și apa curgând șiroaie pe trupul mic, le povestește câte-n lună și în stele. Cei doi tineri frumoși au lăsat cartea, dar se ţin în continuare în braţe. Trebuie să le fie tare cald și bine. Pe partea cealaltă, cele trei mame la modă dezbat acum o reţetă de orez cu lapte în timp ce strâng puzderia de jucării din jur. Deasupra noastră norii se risipesc în focuri de artificii. „Pesemne fundul piscinei e elastic. Deci n-ar fi curs sânge“, îmi spun. Și gândul ăsta mă face fericită.