Am tendința să îmi ascult instinctul

Când prietena mea Daiana, care conduce o companie cosmetică de mare succes, mi-a spus într-o zi, între două îmbucături de paste cu pancetta și mult usturoi, că tendințele în beauty, ca și în modă, de altfel, nu sunt nicidecum date de visul unor creatori ori designeri, ci de disponibilitățile furnizorilor de materii prime, mi-a căzut furculița din mână drept în poală, pătându-mi pentru vecie pantalonii de mătase, culoarea oului de rață, cu sosul bogat în unt, smântână și parmezan, absolut delicios, dar complet incompatibil cu veșmintele mele delicate și foarte în tendințe.

"Cea mai grozavă culoare din lume este cea care ți se potrivește” a spus Coco Chanel. Ei bine, pentru mine, aceeași filosofie se aplică și parfumurilor.

Am scuturat totuși a nepăsare, cu un aer atotștiutor, cele două bucăți de pancetta ce rămăseseră lipite în poala mea ca două mâțe minuscule dornice de mângâieri, ca și când lucrul acesta era evident și arhicunoscut, mi-am îndepărtat cu dosul palmei două fire de păr aduse de briza primăvăratică, ce-mi torturau bietul cristalin stâng, apoi am schimbat discuția. În realitate, vorbele ei m-au lovit în plin, exact în muzeul miturilor, făcându-mă să retrăiesc în slo-mo momentele în care am descoperit că nu există Moș Crăciun. 

Nu era prima dată când fantastica lume a parfumurilor construită în sufletul meu pe nori de lavandă, în ceruri de vanilie, cu palate de turtă dulce pe stâlpi de santal îmbrăcați în flori de cireș și de portocal sălbatic, printre care curg râuri de ciocolată ori ape de trandafiri, în care pomii rodesc mere caramelizate de-a gata și pere mirosind a dragoste, în care amintirile mele se plimbă libere și se înmulțesc pe păstăi de tonka și boabe de cafea, ca niște libelule în călduri, era zdrobită sub bocanc. La sfârșitul anilor '90, când deschideam și eu ochii în lume ca beauty editor, fusesem trimisă la Paris să iau primul meu interviu important unui colosal parfumier francez, pe atunci nasul adulat al marilor case de parfumerie din întreaga lume. Mă pregătisem să-l întâlnesc pe strănepotul lui Andersen, frate pe-o jumate cu Roald Dahl, pe cealaltă cu Dali, vecin de palier cu Cervantes, ce l-a avut doică pe Chopin. În schimb, m-a întâmpinat un domn amabil - ce-i drept, elevat - ce-i drept, parfumat - ce-i drept, dar prea cu picioarele pe pământ, îmbrăcat corect, ca un funcționar de bancă, cu un limbaj de profesor de chimie convertit în agent de marketing. L-am întrebat de unde își ia inspirația și mi-a răspuns, din statistici demografice. L-am întrebat care e poezia ce leagă aromele și mi-a înșirat formule chimice. L-am întrebat despre planurile de viitor și mi-a dat cartea de vizită a echipei sale de marketing.

Trăim într-o eră în care suntem avizi de afirmare, nu în sensul unei ascensiuni sociale ori glorii premiate, ci al unei recunoașteri a propriei personalități.

Am ales pentru ilustrarea articolului câteva dintre parfumurile de care mă leagă amintiri neprețuite. Indiferent de tendințele în modă, aceste parfumuri vor avea mereu un loc în inima mea, pentru că poartă în moleculele lor o poveste - a mea.

Am plecat de acolo în negare totală și aproape am dansat de fericire când poarta imensă de la intrare, din stejar masiv și fier forjat, s-a trântit în urma mea zguduind pământul. Dincolo de ea rămânea ferecat Grinch, care voia să fure Crăciunul. Rămânea căpitanul Hook, urlând sălbatic „zânele nu există!”. Rămânea... OK. Sunt rea. În definitiv, domnul acela fusese foarte drăguț și... sincer. Eu eram cea care refuza să crească. Dar când pământul s-a zguduit sub picioarele mele și s-a stins vuietul porții trântite, m-am simțit liberă. Și-n timp ce-mi îndepărtam cu mâna două fire de păr aduse de vântul tomnatic, ce îmi torturau bietul cristalin stâng, am decis că pentru mine subiectul tendințelor în parfumerie, al nașterii parfumurilor și poveștilor din spatele ei, este definitiv închis. Și-am început să-mi reconstruiesc castelele de turtă dulce pe nori de lavandă, într-un cer de vanilie... 

Atunci am decis că-mi voi alege mereu aromele în funcție de propriile-mi simțiri. „Cea mai grozavă culoare din lume este cea care ți se potrivește“, a spus Coco Chanel. Ei bine, pentru mine, aceeași filosofie se aplică și parfumurilor: cel mai seducător/modern/elegant/fascinant parfum este cel care miroase grozav pe pielea mea și-mi trezește cele mai sensibile trăiri. Singurul ghid de tendințe trebuie să fie pofta mea, plăcerea mea și memoria mea. 

Pe vremea când se petreceau toate astea, adică la finele secolului trecut, ni se spunea că o femeie modernă trebuie să își aleagă un parfum-amprentă, care să o definească și căruia să îi fie devotată. Apoi, de la devoțiune și fidelitate, s-a trecut la schimbare și surpriză, la opulență, la decadență, la exotism, la întoarcerea la natură și așa mai departe. Suntem permanent bombardați cu mesaje menite să ne influențeze alegerile și respingerile, numai că, vedeți voi, eu cred că toată povestea asta cu parfumurile e mult mai complicată. Ține de intimitate. A te strădui să îți placă un anume parfum, numai pentru că e în tendințe, o anume aromă, numai pentru că se poartă, e ca și când te-ai strădui să iubești un anume tip de bărbat sau femeie, numai pentru că a fost desemnat de revista People sau Vogue sau OK ca fiind cel mai frumos ori cea mai frumoasă. De aceea, în parfumerie, beauty, modă ori fitness, ar trebui să tratăm reclamele/marketingul cu scepticism și să ne ascultăm instinctul. 

Și totuși... când Virgil Abloh, unul dintre cei mai în vogă designeri la ora actuală, creatorul brandului Off-White, a anunțat că își lansează primul său parfum, am sărit în sus de incitare. Știți de ce? Pentru că singura lui cerere legată de acest parfum a fost să miroasă a nimic. Mă rog, aproape a nimic. Mai exact, să miroasă atât de delicat, încât să pară o boare, să fie atât de subtil, încât să fie abia perceput de nasul uman. Să fie atât de vag, încât să fie simțit abia la apropiere, la îmbrățișare, să fie atât de indecis, încât oamenii să se întrebe „De ce miroși atât de bine? Așa miroase pielea ta?“. Parfumul creat de Abloh împreună cu casa Byredo e o pânză albă, pregătită să-ți absoarbă forma, culoarea, emoția. Se numește Elevator Music și are un iz vag de violete, bambus și mosc, atât de vag, încât aproape dispare la atingere cu pielea. E ca și când ar fi absorbit în tine, de fiecare celulă, moleculă cu moleculă, ți-ar pătrunde în piele, în mușchi, în sânge, în creier, scoțând la iveală lumina ta, muzica ta, ritmul tău, personalitatea ta. E un parfum ce te pune în valoare.

Așa cum era de așteptat, ideea lui Abloh a devenit o tendință ce se manifesta din ce în ce mai puternic în parfumerie și pe care, contrar celor spuse mai sus (să îți urmezi instinctul, nu tendințele), o îmbrățișez și o aplaud pentru că nu e născută dintr-o statistică, ci dintr-o viziune. 

De fapt, domnul Abloh nu este prima persoană care a imaginat un parfum (aproape ) fără miros. Geza Schoen, un parfumier neamț, a creat în 2006 Escentric Molecule 01, un parfum minimalist și neutru, o replică dată exceselor din parfumerie. Cu această licoare, pe care nici nu știu dacă pot să o numesc parfum, le făcea consumatorilor o promisiune irezistibilă: aceea de a amplifica mirosul lor natural dat de feromoni, și nu de a-l camufla, așa cum fac parfumurile obișnuite. Deși purtătorul nu-și putea mirosi parfumul, se pare că ceilalți din jur erau atrași de parfumul lui ca fluturii la lumină. Și parfumul s-a vândut. Aproape peste noapte, licoarea a devenit un succes. Și la ora actuală este unul dintre cele mai bine vândute parfumuri de nișă din toate timpurile. 

Și iată: parfumurile inodore, delicate ca o atingere de vânt, escaladează tendințele. Era de așteptat. Trăim într-o eră în care suntem avizi de afirmare, nu în sensul unei ascensiuni sociale ori glorii premiate, ci al unei recunoașteri a propriei personalități. Era firesc ca și parfumul care ne acompaniază să ne stimuleze prezența, atitudinea, fără a o încadra într-o tipologie preambalată. De vreme ce vrem să ne manifestăm liberi, să vorbim liberi, să fim noi înșine, e firesc să ne dorim să mirosim unic, ca noi... dar ceva mai bine. Noile parfumuri se topesc pe piele, se evaporă într-o aromă intimă și unică, lăsând o boare simplă, ca un tricou alb care se mulează numai acolo unde trebuie. Habar nu am ce intră în compoziția acestor parfumuri - am citit undeva că ar fi doar molecule de sinteză - ori dacă furnizorii de materii prime au avut un cuvânt de spus în privința asta. Presupun că da. Așa cum presupun că există și niște studii de marketing care să susțină filosofia din spatele lor. Atâta timp cât instinctul îmi spune ca de astă dată amintirile mele se vor plimba libere în lumea mea parfumată și se pot înmulți pe păstăi de tonka și boabe de cafea, ca niște libelule în călduri, închid ochii și mă arunc cu capul înainte în lacul fără miros al noilor tendințe. Vă spun apoi ce-o să iasă. Și-mi dau deoparte cu mâna două fire de păr care, desprinse de vântul de afară, îmi torturează cristalinul stâng. 

Notă: de vă interesează alte parfumuri din această tendință, iată câteva recomandări: Glossier, You (tineresc, simplu și direct ca un chip luminos, fără machiaj), Proenza Schouler, Arizona (un parfum ușor ca o pană), Comme des Garçons, Concrete (pe mine mă face să mă gândesc la asfaltul udat de ploaie. Evident, nu miroase așa.) Goest Perfumes, Dauphine (miroase a bogăție și bun-gust. Așa îmi pare mie.).

De Lioara Bradu

Foto Getty Images