Băiatul cu inima de foc

Încep ușor spășită, ca atunci când te întorci la birou după un pic de prea mult concediu. Acestea fiind spuse, sper că vă găsesc bine, bronzaţi și voioși.

Încă o vară pe terminate. Scriu pe o ploaie mocănească, la fel ca în urmă cu un an, când am început rubrica. Cercul e complet, cu diferenţa că în sufletul meu e liniște acum.

După cum știţi, scrisul a venit în viaţa mea într-un moment în care aveam cea mai mare nevoie de el. Îl invocam fără să-mi dau seama, mâzgălind distrasă pe coperţile agendelor la birou. A fost un proces purificator, care m-a ajutat să-mi eliberez toate trăirile refulate într-un loc doar al meu, devenit în timp al nostru. Cu toate astea, scrisul nu e întotdeauna autobiografie; un lucru bine de știut, când răsfoim prin viaţa cuiva.

Mi-am făcut mult timp rău, refuzând să mă dezic de niște credinţe personale, doar ca să mă agăţ de iluzia controlului suprem. Mult timp am crezut că oamenii nu se schimbă niciodată, însă o poză de acum patru ani mi-a ieșit în cale să mă contrazică. În ea, o fată cocoţată pe-o valiză zâmbea cu toţi dinţii la fotograf. Cine era fata din valiză? Eu. Dar cine eram eu atunci? Un copil încăpăţânat, cu 1.001 de frici, refuzând să dea drumul valizei și nu numai.

Ce am învăţat de atunci? Cui îi zâmbeam în poză și cui îi zâmbesc acum?

Am învăţat că lucrurile forţate nu aduc cu ele lucruri de durată. Nu trebuie să ţii cu dinţii de oameni. Dacă sunt pentru tine, ei se vor întoarce negreșit. Am învăţat că, atunci când iţele se încurcă dincolo de priceperea ta de a le descurca, cel mai bine e să le lași încurcate. Ele se vor descurca sub ochii tăi, doar atunci când îţi vei fi luat gândul de la ele.

Am învăţat că viaţa, garantat, te va împinge să faci lucruri despre care, la un moment dat, ai spus că n-ai să le faci vreodată. Am învăţat că „niciodată să nu spui niciodată” poate fi un mod mai liber de a trăi, în care plutești prin viaţă, în care nu te frustrezi cu lucruri din trecut, în care lași soarta să-și facă treaba, cum știe ea mai bine.

Am învăţat că te va surprinde cât de puţin va conta răul prin care ai trecut. Îţi vei aduce aminte doar binele. 

Am învăţat că nu-i nicio virtute în a avea ultimul cuvânt; nicio rușine în a-i spune cuiva „mă gândesc la tine.” Așa cum rămâne linia pe care o faci, când apeși creionul prea tare pe foaie, tot așa nu-i greșit să-l porţi în suflet mereu, chiar și-o viaţă, pe băiatul cu inima de foc.

Am învăţat că șuviţele blonde, tatuajul pe coaste, saltul cu parașuta, ședinţele de chiropractică, acele-n corp, scrisul, cititul, dorinţa de a cunoaște și de a înţelege cât mai mult din lumea asta sunt scările pe care trebuie să le urci spre marele peisaj cosmic. Am învăţat că scriitori sunt proștii care au avut curajul să greșească și să se treacă pe hârtie. Am învăţat că, în adâncul sufletului, sunt aceeași fată din valiză, doar că azi îmi marchez teritoriul diferit. Azi îmi zâmbesc în oglindă, apoi vă zâmbesc vouă, celor care m-aţi așteptat și care m-aţi ajutat să cresc.

Cineva m-a întrebat odată dacă există vreo reţetă universal valabilă în relaţii. Nu cred că există, cel puţin nu în sensul farmaceutic. În sensul alchimic, cred că trebuie să treci prin toate, fără doar și poate! Prin iţe încurcate, prin despărţiri și singurătate, prin începuturi și regăsiri. Și, nu în ultimul rând, prin pădurea Băneasa, la 5 dimineaţa, gândindu-te la toate fazele pe care le-ai văzut în Mindhunter.

Nu știu dacă radiez după toate scările pe care le-am urcat sau pentru că mă uit, din nou, la tine. Sunt lucruri pe care în continuare nu le știu. M-ai întrebat dacă te mai iubesc… Te iubesc, așa cum mă iubești tu pe mine. De-o viaţă sau deloc.

Vă mulţumesc pentru tot! Cu toată dragostea mea, Raluca.