Azi știu cine sunt

Într-o zi, nu demult, am îmbrăcat rochia galbenă. Era mijlocul lui iulie și eu eram transpirată toată. Îmi aduc aminte că m-am așezat pe marginea patului, încercând să îmi trag sufletul și să îmi recapăt simţurile în mâini și în picioare. Știam că o făceam dintr-o emoţie divină. Mi-am spus: „Asta e cea mai importantă zi din viaţa ta.“

A fost și a trecut. Atunci nu știam cine eram, ce voiam, de la mine, de la viaţă. Eram o sclavă a propriilor emoţii, reacţionând mereu sub impuls. Azi mi se spune că am ajuns să stăpânesc arta diplomaţiei și zâmbesc în colţul gurii, pentru că îmi amintesc de copilul din mine, atât de naiv și de expresiv. Oricine își dădea seama când ceva nu era pe placul meu. La fel de bine, când eram fericită, nu exista om pe care să nu îl ridic de jos. Practic, nu exista moderaţie în lexicul meu sufletesc și nici pic de raţiune. În ceea ce trăiam, exista doar clipa, fericirea sau furia de moment. Pentru ambele, atât mintea, cât și sufletul erau necuprinzătoare. Cu toate astea, mereu m-am felicitat pentru curajul nebun cu care am pledat în viaţă.

Acum? Acum nu mai sunt așa de curajoasă. Stările mele trec prin niște filtre multe, înainte de a întâlni suprafaţa. Nu-și mai da seama decât mama, când ceva mă preocupă. Cât despre fericire, am ajuns să o trăiesc doar între patru pereţi și rareori îndrăznesc să vorbesc despre lucrurile care merg bine în viaţa mea. Căci oamenii au tendinţa, deși nu mereu voit, de a strica ceea ce este pur cu întrebări. Așa că am decis să conţin această puritate așa cum știu eu mai bine, departe de semne de întrebare care nu îmi aparţin. Uneori mi-e ciudă că sunt atât de rare momentele în care mă mai întâlnesc cu mine, așa cum eram odată. În vise mă văd tot așa, ochioasă și cu toţi dinţii-n zâmbet. Dar în fiecare dimineaţă, la primul impuls al alarmei, femeia-roboţel preia controlul.

Dozează emoţii, dozează vorbe. Dozează tot ce face. Face liste. Gândește prea mult și simte prea puţin. Plusul, în toată treaba asta? Azi știu cine sunt. Vă las cu un mesaj puternic. Într-o scurtă conversaţie, un bărbat întrebă o femeie: – Ce tip de bărbat cauţi? Ea rămase un moment tăcută, îl privi în ochi și îi zise: – Vrei să știi, într-adevăr? El răspunse: – Da! Atunci ea începu să zică: – Fiind femeie, sunt în poziţia de a-i cere bărbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. 

Plătesc facturile, mă ocup de casă, fac cumpărături și totul fără ajutorul unui bărbat. Îmi pun o întrebare: ce poţi tu să aduci în viaţa mea? Bărbatul rămase privind. Gândea cu siguranţă că este vorba despre bani. Ea, știind ce gândește el, spuse: – Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune, în toate aspectele vieţii.

El își încrucișă braţele, se așeză în fotoliu și, privind-o, îi ceru să explice mai în detaliu. Ea continuă: – Caut pe cineva care să lupte pentru perfecţiune mentală. Pentru că am nevoie de cineva cu care să conversez și care să mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Eu nu am nevoie de cineva simplu, din punct de vedere mental. Am nevoie de cineva suficient de sensibil, să înţeleagă prin ce trec eu, ca femeie, dar suficient de puternic, să mă încurajeze și să nu mă lase să cad. 

Caut pe cineva pe care să îl respect, ca să pot să fiu „ascultătoare“. Nu pot să fiu așa cu cineva care nu poate să își rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe el însuși, pentru a ne ajuta reciproc. Caut un bărbat care să înţeleagă că sexul are importanţa lui într-un cuplu, dar că nu determină existenţa unui cuplu care se vrea cu adevărat fericit. O femeie adevărată nu va accepta niciodată lângă ea un bărbat care este extraordinar... dar numai pentru o oră! Pentru simplul motiv că ziua are 24 de ore! Când termină, se uită la el și îl vede derutat și întrebător. El îi zise: – Ceri mult. Ea răspunse: – Valorez mult...

De Raluca Bălănică