Când Dumnezeu nu mai iubește, la editura Univers

O nouă apariție editorială, romanul Când Dumnezeu nu mai iubește, la editura Univers. E patra carte de ficțiune din ultimii doi ani. Titlul e șocant, de ce Dumnezeu nu mai iubește?

Dumnezeu e iubire, e mai mult decât un verb, dar uneori oamenii cad sub această vrajă nefastă a neiubirii. M-am trezit dintr-odată într-o poveste, un fel de Game of Thrones, în care oamenii sunt făcuți să creadă de un iluzionist că Dumnezeu nu-i mai iubește și ei o iau razna, desigur. E o distopie, nu lipsită de tâlc, mai ales că ea țâșnește din realitatea noastră, de pe o stradă obscură din New York, unde un băiețel genial este răpit de un ucigaș în serie. Sunt două povești, deci, nu una singură, și ele se înlănțuie la un moment dat, încep să se confunde, și din această confuzie generală apare și soluția genială a copilului, Bob Lillpop, pentru a scăpa din captivitate.

Deci un thriller?

Greu de încadrat, dar e într-adevăr mult suspans, în ambele povești. Să le zicem două basme, unul din altă lume, celălalt din contemporaneitate. E plin de obsesiile postmoderne, presărate cumva în ambele planuri  – religie, putere, feminism, erotism, traume, pasiune și căutare sensurilor în situații de criză.

Cum a fost trecerea de la politică la ficțiune?

Pentru mine a fost ușor, pentru că și în analiza politică, cea pe care am practicat-o ani de zile, e multă ficțiune. Și-acolo trebuie să-ți imaginezi. Pentru identitatea mea nu e atât de simplu. Asta fiindcă nu-mi mai doresc să mă întorc în politică, dar lumea mă asimilează mai greu cu noua identitate, de autor de ficțiune. Iar eu am rămas doar un chibiț în politică, ăsta e adevărul. Aș putea să o fac în Cișmigiu, la o masă de șah, dar o fac, pe apucate, pe Facebook. In rest, scriu ficțiune, nimic altceva.

Totuși, trebuie să fi fost o pasiune mai veche.

Da, în copilărie și în adolescență, precum un Bob Lillpop întors pe dos, cel din noul roman, mă refugiam din distopia comunistă în lecturi și în scris. La Bob e altceva, el trebuie să-și salveze viața printr-o poveste distopică, eu trebuia să-mi salvez sufletul de un context apăsător. Literatură de sertar – poezii, proză, chiar un roman, pe la 18-19 ani. Toate aceste timide tentative literare s-au întâmplat într-un mic orășel de provincie, din care am evadat în 1989, odată cu studenția, în Capitală, pe urmă, în 1990 am evadat cu toții din dictatură, a fost o coincidență astrală pentru mine, dar m-am îndepărtat mult de ficțiune, am devenit sociolog, cercetător, îmi plăcea să observ lumea. Mai târziu am început să cochetez cu jocurile de putere și am nimerit undeva în culisele politicii din România. Bun, uneori poate că am intrat un pic și în lumina reflectoarelor, dar am stat mai mult în culise. Când am obosit, m-am întors la prima iubire.

Și ați fost foarte productiv, câte o carte pe an, primele apariții la editura Polirom.Am avut un debut târziu, cu Balena Albastră, nu prima carte scrisă, a doua, dar prima în ordinea apariției. O carte foarte rusească, cu un detectiv plecat în ghețurile Siberiei unde trebuie să dea de urma inițiatorului celebrului joc Balena Albastră. Era o ficțiune care anticipa o realitate. La câteva luni după ce am terminat romanul, am citit o știre – autoritățile ruse l-au prins pe acel mastermind, un tip pe nume Nikita Nearonov. Nu semăna prea mult cu personajul imaginat de mine, cu excepția faptului că și el era un computer geek. Al meu era ascuns undeva la polul frigului, într-o zonă cu acces greu la Internet. Romanul nu e neapărat despre jocul Balena Albastră, acesta e un pretext, cât mai degrabă o călătorie interioară a eroului principal, agentul Aleksei Sokolov, suprapusă peste un itinerariu geografic.

Au urmat Omatidii. Șarada unui hacker și Zilele lui MM, tot la Polirom.

Da, cele trei cărți sunt foarte diferite. Omatidii a fost prima carte scrisă, mi-a luat cam doi ani, am asamblat-o și dezasamblat-o ca pe o jucărie complicată, și până la sfârșit a ieșit o structură barocă, bine închegată și inedită. Acolo e vorba de un hacker anarhist. Trintius, care vrea să-și repare sufletul, după ce a făcut pactul cu Diavolul și și-a pierdut iubita, printr-o serie de povestiri vindecătoare. El e mai aproape de cel care eram în copilărie, pe vremea comunismului. Nu mai e chiar un Bob Lillpop amenințat de un criminal în serie. Omatidii nu e un roman, dar nu e nici un volum de nuvele, e plin de diversitate, de istorie, de geografie, de curiozități ale diversității lumești care coboară din divin, un amalgam de fantastic și real, în stilul literaturii sud-americane. În același timp e și o profeție despre lumea virtuală a Internetului, o carte cu multe chei de citire.

A treia carte e o poveste de dragoste, Zilele lui MM. Cu totul altceva decât primele două.

Zilele lui MM este o romanță stranie, o poveste simplă despre iubire și devotament, dar și despre puterea de a ne repara destinul prin fantezie. Un roman ușor, se citește repede, într-un drum cu avionul de la București la Lisabona, punând și timpul de așteptare pe aeroport. O carte de vacanță.

Ce e comun totuși în aceste cărți? Unde e Sebastian Lăzăroiu prezent?

E greu să mă judec pe mine. Cred că elementul de surpriză și camuflajul aparențelor, frumoase sau urâte. La sfârșit descoperi tot timpul altceva decât te așteptai. E un wow! de final despre care cred că e tipic pentru scrisul meu. Pe urmă, e povestea. Întotdeauna e o poveste sau mai multe povești. Dacă nu poți captiva cititorul cu o poveste, de ce să mai scrii? Sebastian Lăzăroiu e o Șeherezadă disperată să te țină cu sufletul la gură, ca și cum de asta ar depinde viața lui. Bob Lillpop din Când Dumnezeu nu mai iubește e la fel. El țese și țese și țese ca să scape, poate să-ți facă rău, dar la sfârșit descoperă el însuși că te iubește.

Când o să găsim în librării noul roman de la editura Univers și la ce vă așteptați?

La târgul de carte Gaudeamus, de la sfârșitul lunii noiembrie, deja va putea fi cumpărat. Poate chiar un pic înainte, în a doua jumătate a lui noiembrie. Nu știu la ce să mă aștept. Fiind o carte diferită de primele trei, care au avut reacții bune, ele însele fiind foarte diferite între ele, e greu să-mi formez așteptări. Cine iubește basmele, poveștile, sigur ar putea fi sedus de ea. Cei care au citit-o mi-au spus că poate fi ușor ecranizată. E o carte cu succesiune rapidă a evenimentelor, care te poartă din lumea imaginară în realitatea imediată, un fel de montaigne russe al stărilor de spirit. Uneori te face să râzi, alteori te îngrozești puțin, aș zice că e foarte vie. Mă aștept, în orice caz, la tot ce mai bun.