1, 2, 3, 4, 5 - Cine nu-i gata îl iau cu lopata

Cine e Alma? Alma e în fiecare dintre noi. În fiecare femeie. Poate e și în bărbaţi? De ce nu? Vreau să ai curajul să fii Alma. Să fii nebună. Să spui ce ai pe suflet. Să ai răbdare. Să te aliniezi. Să zbori. Să ai o voce. Să alergi. Să ai grijă de tine. Să iubești. Să plângi. Să zâmbești. Alma e în fiecare dintre noi. Nu ţi-o pot descrie. E un cumul de emoţii și trăiri pe care poate ai vrea să le împărtășești. Că poate dai și altora din curajul tău. Că poate putem să răspândim altfel de mesaje. poate putem să începem un dialog pe bune. Că tare avem nevoie de asta.

1,2,3,4,5 - cine nu-i gata îl iau cu lopata. Cinci vânătăi. Cinci forme în nori. Cinci pătrate desenate la șotron. Cinci zile de naștere petrecute la bunici. Cinci, doar cinci, par puţine. Sunt puţine amintiri pe care le port cu mine. Îmi amintesc desenul din spatele bibliotecii. Îmi amintesc cum ne strângeam cu toţii. Cum ne strângeam în faţa blocului și ne lăsam purtaţi de poveștile celor mai mari. Fie ele de groază sau amuzante, îmi plăcea să aud puţin din toate. Îmi amintesc cum stăteam întinsă pe spate și căutam forme în nori. Cum fiecare părea atât de aproape, aproape de noi. Mă fascinau și îmi doream să fiu mare. Credeam că mare fiind pot ajunge mai aproape. Mai aproape de marele albastru. Să văd lumea de sus, pentru că de jos părea puțin plictisitoare. 

Printre alarme amânate, printre nopţi pierdute, printre mesaje necitite, printre toate reţelele de socializare, printre toate ecranele și hainele și job-urile și tot ce ne definește acum o zi din viaţă. O zi bună, rea, cu sau fără cafeaua de dimineaţă. Printre părul ușor grizonat, printre hainele elegante și machiajul proaspăt, noul ceas de la mână și geanta luată acum o săptămână. E încă acolo și zâmbește, înflorește și se sfiește. Nu mai e ca înainte. Nu mai face ce vrea, când vrea, ce nu ar trebui. Nu mai face boacăne. Nu mai simte ca înainte. Câteodată, se uită în oglindă și rămâne fără cuvinte. Uneori, privește din afară. Se întreabă de ce lucrurile nu mai sunt atât de simple. De ce simplitatea e atât de greu de găsit. De ce? 

Părea că, atunci când va ajunge aici, va putea face tot ce își dorea. Aparent, lucrurile stau altfel când ești mare. Asta nu înseamnă că viaţa de adult e complicată și grea. Ci, pur și simplu, nu mai are atâta culoare. Sinceritatea cu care le spuneai oamenilor tot felul de nebunii și părinţii se înroșeau când auzeau asemenea prostii. Sinceritatea aia cu care simţeai și te bucurai de fiecare moment, de fiecare prăjitură, îngheţată, de fiecare îmbucătură de prăjitură. Acea sinceritatea cu care luai un alt copil de mână. Îi zâmbeai, îl priveai. Iar acum uiţi uneori să privești dincolo de ce ai. Curajul cu care alergai printre tot felul de obstacole și picai. Picai, te loveai, continuai. 

Curajul ăla care nu te lăsa să te gândești de două ori. Spuneai pur și simplu: hai! Pentru că nu mai conta frica, frica care acum ne îmblânzește. Conta că la final simţeai doar că ai reușit. Să ai curajul să faci ceva ce părea imposibil. Nu te preocupa cât ai greșit. Poate doar pe moment, dar era inutil. Căci nimic nu se compară cu ambiţia unui copil. 

E încă acolo. Acolo e locul lui. Al copilului din fiecare. Stă, privește, se mai agită și se întreabă: 

Oare când se va trezi la realitate? Din realitatea asta semi-virtuală în care lucrurile par atât de complicate. Când va avea curajul să facă ceea ce își dorește? Măcar pentru o secundă să nu se mai gândească la ce ar putea fi greșit. Să facă ce vrea, ce simte, fără să fi clintit. Fără ca frica să predomine. Până la urmă, după fiecare sfârșit, e un început. Eu îi privesc. Îi privesc și pe cei din jur. Mă uit la mine, dar observ că nu sunt singurul nebun. Suntem toţi aici și ne uităm la noi. Acum suntem mari. Suntem mari, avem job-uri. Avem griji și facturi de plătit. Cine credea că e atât de greu să petreci 8 ore pe scaun, aproape neclintit? Cine știa înainte că o să fie diferit? Oarecum, ne e dor de cum era. Facem oricum cunoștinţă între noi așa. Ne povestim unul altuia ce făceam când eram mici. Apoi, ne uităm la noi și nu mai suntem acei pitici. Dar după povești ne asigurăm că ne întoarcem la noi. Să vedem cum ne-a fost ziua, cum mai putem să ne facem loc. A, unii dintre noi au copiii. Și sunt frumoși foc. Ei ne pot vedea. Ei ne simt. Ne zâmbesc, ne privesc. 

Noi suntem aici. Suntem cu toţii aici. E frumos, dar mai frumos e când ne lasă să fim acolo cu ei. În momentele în care timpul pare că se joacă cu ei. Fiecare copil dintre voi. E aici, suntem toţi aici. Lângă voi. Voi lângă noi. Suntem încă aici prin zâmbetele sincere, prin curaj și prin simplitate. În fiecare dintre voi e un copil aparte.

De Ioana Sabo