Zei și demoni americani

Până să scriu despre Carter, au apărut Zeii americani, tot la AXN, cu prima serie - deja difuzată în State anul trecut prin canalul Starz, un competitor al marelui HBO. Primele opt episoade acoperă trei sferturi din acţiunea romanului pe care Neil Gaiman îl publică în 2001 și pe care-l puteţi citi în limba română la editura Art (2014, colecţia Paladin).

Povestea filmului - nu cea din film - e destul de lungă, dar e destul dacă spun că filmările au fost făcute în 2016, în marea lor majoritate în Canada, și că actorul britanic Richard Whittle, cel care-l joacă pe main character, Shadow, a primit rolul după vreo zece probe. Bryan Fuller - cunoscut din Hannibal - și Michael Green sunt autorii ecranizării. 

Nu-mi dau seama încă de toate detaliile e-marketingului în televiziune pentru a spune pe șleau de ce serialul acesta nu fost preluat de HBO, cu care se discutase la început. Pot să presupun doar că AXN e mai macho decât HBO. Că psihologia HBO e mai nuanţată și mai light decât cea de la AXN. Și, probabil, că un film AXN încearcă mai degrabă decât o producţie HBO să impună o perspectivă istorică, un mit laic, o idee generică, universală. În cazul nostru, drama fantasy apare la început ca un thriller psihologic. Shadow e un negru fit, viforos și înnorat, care se pregătește să iasă din în chisoare . Într-o bună zi, un gardian îl anunţă că nevasta i-a murit într-un accident și, de ce nu, cu ocazia asta va fi lăsat să plece mai repede. Welcome to the Inferno, cum ar veni. În drum spre casă, cunoaște în avion un tip ciudat - rolul face toţi banii însă -, diabolic, care seamănă foarte bine cu diavolul interpretat de Al Pacino în Avocatul Diavolului. E Ian McShane, pe care poate-l știţi ca Barbăneagră în Piraţii din Caraibe. În film, irlandezul e domnul Miercuri, genul personajului care pare diavol, dar care, în sine, are sânge zeiesc. Tot așa, Shadow pare a tough guy - și desigur că este -, dar pe dinăuntru e un sensibil. Întâlnirea lor e destinală. Partea fantasy începe aici, căci nenea Miercuri e o ipostază a zeului nordic Odin, un moș înţelept din mitologia nordică în care credeau vikingii de la începutul Evului Mediu, atunci când, din întâmplare, acostează în America de Nord. Ca orice zeu nordic, Odin e rău, da’ bun: el reprezintă natura pură, sălbatică, una care știe să se prefacă pentru a supravieţui, dar care nu trădează niciodată viaţa (ca-n adagiul acela al vieţii căreia cântăreţul regretă că nu i-a oferit tot). Odin câștigă încrederea lui Shadow de-a lungul unor scene care refac cuplul MefistoFaust, numai că aici Mefisto doar pare diavolesc. Diavolul e, dimpotrivă, un Celălalt pe care-l întruchipează diverse personaje, numite zeul Media, zeul Tehnologiei și alţi demoni (app, zeiţa Media e Gillian Anderson, dacă vă era dor). De-asta spun că Zeii americani e un serial mai degrabă macho: oferă o viziune demult devenită mit, a lumii moderne și superficiale, opusă celei vechi și esenţiale. 

Ceea ce merită urmărit în film este însă actualizarea acestui mit. Nu voi merge așa de departe încât să spun că, de pildă, cel numit Technical Boy este un demon teoretic de genul Double Click din filozofia lui Bruno Latour, dar este limpede că avem în film o rescriere ecologică a mitului faustic. America devine aici un decor pe care-l vom urmări în paralel cu scene dintr-o mitologie imaginară, într-un soi de analogie (sau anagogie?) a cărei complexitate, dar și adâncime, rămâne să fie descoperite. 

În State, audienţa primului sezon nu a fost uriașă (undeva la peste 0.6 milioane per episod), dar dacă vorbim de ceea ce ar trebui să asigure adicţia de acest serial, m-aș opri, iar, la figura domnului Miercuri. Acolo, la el, stă una dintre cheile acestei nevoi de a re-vedea, de a vedea mai departe episoadele serialului. Vineri seara, de la 22.50. 

De Alexandru Matei