Vlad – Ezel – Dantès

Ezel e Vlad. Vlad și Ezel sunt Edmond Dantès, eroul lui Dumas din 1844. Ezel e mai puriu și apare pe ecrane în 2009, într-un serial multi-premiat și de urmărit inclusiv pe Netflix. Uluç Bayraktar, regizorul lui Ezel, era foarte tânăr pe vremea aceea. Jesús del Cerro preia, zece ani mai târziu, ștafeta, pentru a reface serialul cu actori români. Dacă serialul turcesc a fost filmat prin vecinătăţi – Ciprul de Nord, Bosnia, dar și în Anglia – Vlad-ul nostru ne duce-n Grecia, ca răspuns. Cerro nu e un necunoscut pentru piaţa tv din România – a regizat sau re-made o groază de filme tv, printre care Cu un pas înainte, sau Ho-ho-ho 1 și 2. Scenaristul român Radu Potcoavă, al cărui nume nu apare decât în primele cadre din Vlad – îl căutaţi degeaba pe afiș –, este singurul din echipă care vine chiar dinspre cinema, cu premii pentru un scurtmetraj realizat anul trecut, „Miss Sueño”.

N-are rost să scriu și eu în ce măsură Vlad îl copiază pe Ezel. Ajunge poate să spun că, în debut, Ezel se uită la o fotografie cu chipurile celor care l-au trădat, într-o mașină care gonește pe o șosea din Ciprul turcesc, în vreme ce, un deceniu mai târziu, Vlad privește tot un cvartet într-o fotografie, acum pe tabletă, într-o șalupă care gonește pe mare. Ei, da, original. Noroc că Potcoavă aduce niște inflexiuni, rare și puţine, la scenariul original pe care trebuie să-l respecte.

Ar fi totuși nedrept să acuzăm lipsa de originalitate cu atât aplomb, pentru că vorbim despre o cultură în care originalitatea contează mai puţin. Pro TV nu e nici el un canal care să-și permită prea multă creativitate (urăsc cuvântul ăsta recent!), deși mă așteptam la mai mult decât copierea unui serial turcesc cu audienţă sud-est europeană, în Orientul mijlociu și în Spania

O primă problemă pe care o am cu serialele turcești – și cu majoritatea telenovelelor – este vestimentaţia personajelor. Vă amintiţi poate că, în 1998, când manelele și hip-hop-ul intrăîn mainstream, sunt propuse prin intermediul lor două stiluri vestimentare. Hip-hop-ul vine cu un anume stil sport, cool, în vreme ce maneliștii, care n-aveau scrisori de nobleţe, se prezintă în costumuri bărbătești standard. Noi, adică, suntem oameni civilizaţi. Vlad – Dantès – are cămăși albe și e mereu scos din cutie. Băieţii din Fructul oprit sunt la fel de eleganţi, curaţi, interioarele sune nelocuite. Asta-i o convenţie, desigur, dar de ce am avea nevoie de ea?

Ei, uite că avem. Pentru că eleganţa asta impersonală vine să exprime o anume asceză, caracterul puternic al cuiva care s-a obișnuit să-și înfrunte și să-și învingă demonii. În tot acest imaginar aseptic, în care mai avem de-a face cu sărăcia originilor, aceea a familiei din care bogatul de acum s-a născut – alt topos romantic –, personajul negativ este și cel mai vesel. De aceea, har Domnului, hainele lui sunt și ele mai casual. Într-un serial romantic însă, autenticitatea nu e o categorie estetică. E cel mult un detaliu. Mitul condamnatului nevinovat care se întoarce să se răzbune pe călăii lui face tot interesul serialului. Rădăcina cristică e evidentă. Avem un Iisus răzbunător, self-possessed, care n-a venit să facă rău, ci să facă dreptate. Ideea e că nu poţi fi bun decât într-o lume absolvită de rău, iar Vlad se pregătește de bunătate descărcându-și cartușele în răul care împiedică transformarea lumii într-un paradis moral. Notăm și că Andrei Aradits a trebuit să se îngrașe remarcabil pentru scenele de flash-back și că, la urma urmei, era normal ca publicul să vrea să consume aceleași povești venite din peștera lui Sesam, dar spuse pe românește și desfășurate prin locuri pe care le cunoaște și el. Nu în ultimul rând, observăm iar că televiziunea din România e mai speriată decât un patron de fotbal proaspăt ieșit din închisoare când e vorba de a investi în noutate.

De Alexandru Matei