Umbre 3 face lumină

Sezonul 3 din „Umbre” ar trebui să fie evenimentul toamnei în materie de seriale tv. Să te uiţi la „Umbre” versus, let’s say, „Sacrificiul” e ca un Inter-Atletico Madrid faţă de Concordia Chiajna-Academica Clinceni. După primul episod din sezonul 3, care a început miercurea trecută (dar toate cele șapte episoade sunt online pe HBOGo), nu despre poveste vreau să scriu, ci mai întâi despre personaje. Și apoi despre ce înseamnă „Umbre” pentru televiziunea din România.

Relu nu e doar un personaj cool. Pavlu își compune o mutră de bărbat bine, serios, dur, însă fără chenarul de erou sau anti-erou. Nici Hollywood, nici Joker. Aduce uneori a Moromete scos din bătătură și parașutat în thriller pentru că are ceva sec în registru rural (sau rural în registru sec ?). E în stare să ucidă, dar fără vreun teasing mimic, pentru că pare mereu în stare să regrete. Și l-ai vedea oricând într-un rol de inginer șantierist, la fel de aspru, dar fără hanger și fără teacă.

Doru Ana și Teodor Corban sunt și ei buni, în roluri de interlopi care mai mare, care mai mic (și mai șmecher). Până și Laurenţiu Bănescu, în rolul lui Emilian, un om al legii malefic – departe de profilul standard al poliţaiului, corect, dar limitat –, are o pereche de perciuni care fac toţi banii și care spun despre el că-i mai puţin bărbat decât vrea să fie. Poate impresia vine dintr-un dialog tare cu Nico (Andreea Vasile), desfășurat pe terasa de la Silk Panoramic. N-am fost niciodată, dar m-am uitat cu jind acolo, sus. Numai de pe Intercontinental se vede mai mișto Bucureștiul.

Cu atâta amar de personaje bine conturate, atenţia spectatorului n-are cum slăbi. Fiecare îl solicită cu ceva și, ca să-i lege pe toţi, Mirică le potrivește un limbaj din care nu pot cita, dar care de cele mai multe ori curge natural. Sigur, ies și note false, poate pentru că mai stăruie un complex verbal al scenaristului român care vine dintr-o tradiţie, pe de o parte, și care ia ca model o altă tradiţie. Aș spune că, așa dur cum e, caterincos pasivagresiv, nu mai are decât urme ale defulării generale post1989. Acolo asistam la o criză de bulimie verbală, în vreme ce în „Umbre” obscenitatea e subordonată diegetic: situaţiile, și personajele, o cer, nu doar o permit.

Așadar, „Umbre” – serial de televiziune ? Da, pentru că ceea ce-i sperie pe producătorii serialelor de la televiziunile românești e îndeobște publicul. Publicul român nu-i doar impreivizibil, dar, pentru cei care depind numai de el, e un public mediocru. Filmele de pe canalele românești sunt mediocre pentru că au bani mai puţini, dar și pentru că cei care le fac par să se autocenzureze. Nu doar că avem mardeiași care vorbesc frumos. Nu doar că lumpenii din „Las Fierbinţi” sunt un fel de simpatici updataţi din seria BD și nu-s în stare să facă cu adevărat rău. Atunci când comedia asta bucolică virează spre dramă, scenariul și limbajul se cambrează. Personajele din „Sacrificiul” (dar și cele din „Profu”) vorbesc la fel cum face politică un partid de centru. Neutru. Poate de-aia e nevoie de păr vopsit și de mimici sugestive, ca să lase replicile liniștite, să nu le streseze. Să nu supere lumea. HBO difuzează „Umbre” într-un mănunchi de ţări, unde traducerea replicilor oricum le ia din pitoresc și din tăiș. Serialul se hrănește cu public virtual internaţional. Pentru un serial difuzat pe un canal privat autohton, te gândești, ca producător, că n-ar trebui să existe mare discrepanţă între designul și scenariul spoturilor publicitare și ce așezi tu între ele. Și cât de revoluţionar poţi fi între două reclame la Catena cu ilustraţie muzicală rap?

de Alexandru Matei