'Uite cine dansează' în vechile studiouri de film naţionale

Coregrafia este arta de a compune mișcări cu funcţie estetică. Definiţia o fi asta, dar orice combinaţie de mișcări, privită, devine dans. Uite de ce la „Uite cine dansează“ nu doar că trebuie să uiţi cine dansează, vorba lui Gigi Căciuleanu, dar poţi vedea, dacă ai ocazia să fii spectator, pe platou, ce dansează. Dar s-o luăm la drum în ordine cronologică, zic.

În anul în care Edgar Morin publica volumul Les Stars, 1957, republica populară inaugura studiourile Buftea. Locul peste pe care Florin Piersic s-a pogorât cu o coajă magică de sămânţă, din care apoi s-a zămislit filmul românesc pentru marele public. În 1998, studiourile au fost cumpărate de Media Pro Pictures și aici se produc astăzi cele mai mari show-uri de televiziune din România (aici și în curtea fostei uzine Semănătoarea, unde Mihai Petre are o școală de dans). Conform wikipedia, numai opt filme românești au mai fost turnate de-atunci încolo la Buftea. Citroenul alb al Andrei, prietena mea care lucrează la Radio, a căutat pavilionul 8B din Buftiwood. Am avut apoi timp să facem o plimbare de recunoaștere, pentru că accesul publicului pe platou era încă interzis.

Lacul Buftea, pe unde trece granița dintre Ilfov și Dâmbovița. Și între film și realitate

Malurile Noii Lumi, refăcute și bătute de ploi, după un film american

Farwest american versus Buftiwoodul originar

Opt pavilioane vechi și opt noi, B-urile. Cele vechi seamănă cu blocurile de vizavi de Arena Naţională. Arhitectură funcţionalistă împănată cu detalii de grandoare kitsch. Înăuntru, spaţiile aduc cu interioare din clădirea Radioului, inaugurată în 1952. Straniu – anii 1950 înseamnă și Sighet, și Buftea. O hartă recentă și luminată cu neon îţi indică „satul francez”, dar un om de ordine, viu, îţi spune că satul a fost demolat. Tot cartierul are aerul unui bolnav care nu-i lăsat să moară: termopane și aere condiţionate pe ici pe colo, toalete renovate cât să funcţioneze – pe care le folosește acum latul, grosul și simpaticul Sandu Lungu (luptător de categorie grea, concurent la Uite cine dansează). Dar o groază de cercevele de lemn dansează postmodern în găvanele clădirilor sovietice. Podiumuri de bal din anii '90 – de închiriat – păzesc alei de pe care s-au șters urmele pintenilor lui Amza Pellea. O trăsură descinsă din seria cu Ardelenii înţepenește nu departe de un vapor despre care credeam că-i din Toate pânzele sus, dar nu, era un film străin turnat recent. Și figurile imense din polistiren păreau venite din teatrul Bread & Puppet.

Dacă cinemaul e vintage la Buftea – niciun film din noul val nu s-a făcut aici – televiziunea e prezentul. Numai că de-a lungul serii Uite cine dansează am avut mereu senzaţia că televiziunea nu mai are un loc. Capitalistă, industria televiziunii nu mai are sedii. Scuatează, se întinde, face drop out, cerșește spaţiu, îl pârjolește și-l dă mai departe. După ce starul Florin Călinescu – acest cinic erou de televiziune care-și trăiește o a treia viaţă – pune la punct nu știu ce cu un non-star, lumea intră în pavilionul 8B, îndrumată de o mică armată de plasatori. Totul la vedere, aici.

Cu polistirenul la coafor Piticii pe umerii uriașilor (alt decor de film)

În cort

Deodată, oamenii se împart în staruri și non-staruri, cu mici interstiţii. Primele se pregătesc, ceilalţi se zgâiesc. De fapt, toţi se pregătesc, doar că primii așteaptă să treacă, ultimii așteaptă să vină. Eu însumi ezitam. Ezitam între observaţia așa-zis antropologică și ispita de mă fotografia cu vedete. Dacă îi reziști acesteia din urmă, poţi încerca să înţelegi toată vânzoleala de acolo și tot ce face parte din ea. Să înţelegi că vedeta de televiziune e în primul rând un trup expus, secondat de o voce care poate să ţină discursuri scurte. Da, există prompter, dar nici Mihaela Rădulescu, nici Cabral nu citeau. Dansatorii-staruri dansează mai prost sau mai puţin prost, în comparaţie cu profesioniștii, dar la final copiii se duc să facă poze cu primii, cu Antonia și cu Forin Călinescu.

Poţi încerca să descoperi că making of-ul unui show marcă înregistrată nu se vede acum, cu ochiul liber, ci se ghicește din fiţuicile din garderobe, lipite pe pereţi, căzute pe jos, cu timing-uri. Dacă prezentatorii sunt cei pe care-i știm, pe ecrane, cel care spune bună seara doamnelor și domnilor prezenţi în public e un tânăr non-star care face deja spectacol. Uite cine dansează începe pentru noi mai devreme decât la televizor, și altfel. Poţi să descoperi cum ringul de dans e locus amoenus (un loc plăcut) în care starurile pozează îndelung pentru zecile de derivate ale acestei emisiuni. Staruri de ceară, ca Andreea Marin, staruri per se, Călinescu și Petre – care se cunosc ca Budescu și Alibec –, sau staruri in bloom, ca Antonia.

Din culisele show-ului: dezordinea care pregătește ordinea sau scene dintr-o muncă anonimă

Gigi Căciuleanu, captivul televiziunii

Coregrafia unei emisiuni

Nu vorbesc întâmplător de spaţiul incert al televiziunii. El nu există decât în conjuncţie cu timpul accelerator. Show-ul n-are culise, pentru că totul e filmat live pe facebook, așa încât ce povestesc eu aici poate fi văzut parţial acolo. Corina Caragea rămâne până la sfârșit să alimenteze contul de instagram al emisiunii, iar azi-dimineaţă la 7 tot ea anunţa știrile sportive. Nu există timp mort, nu există bucată de realitate nemolipsită de carisma starului pe care un aparat de captură de imagine să nu-l cuprindă și să nu-l difuzeze mai departe.

Locul ideal al observaţiei detașate ar fi un loc în afara pavilionului, nu doar în afara ringului. Înăuntru, pentru că totul e live, perioadele de transmisie nu pot fi separate de cele de pauză publicitară. Și sentimentul e că asiști la munca unor oameni care se află mai puţin în locul magic al platoului, așa cum apare el pe ecrane, cât într-un loc de muncă în carefiecare rol are momentul lui, conform celor două regii.

Există două regii. Una e regia formatului. Emisiunea Dancing with the stars vine de la ABC, din State, unde a început în 2005 și unde are audienţe bune. Decorul e asemănător – cadrul unui opere italiene, cu lojă, cu fosă pentru orchestră, în plus cu un foișor la etaj în chip de purgatoriu, de unde unele cupluri sunt evacuate în iad, iar altele continuă drumul spre rai. Ritualul, esenţial în fabricarea magiei, e mai încărcat decât în alte cazuri. Juraţii sunt invitaţi să vorbească mult, dar Mihaela Rădulescu, cea care se interpune între ei și concurenţi, le ia primilor din spontaneitate. La Românii au talent, de pildă, dialogul juriu-concurent e imediat și liber. În versiunea originală, juraţii au facondă, fac show. La noi doar cuplul Călinescu-Petre lucrează în tandem, în vreme ce Andreea Marin (cu dicţie învăţată la școala TVR) și Gigi Căciuleanu (un gentleman printre „neaoși”, mereu în picioare atunci când le vorbește concurenţilor) nu comunică deloc.

Andreea Marin, una dintr-o mie de poze. Ce-ți pasă ție chip de lut/Dacă sunt eu sau altul? (replică stilizată a lui Florin Călinescu)

Noi vrem poze - după George Coșbuc. (nu, nu e mama mamei natură)

Eu de când sunt mică am vrut o păpușă care să semene cu Gigi Căciuleanu, am primit-o abia acum, Cu Andra Dumitru

Cu marele coregraf am putut sta de vorbă și eu, graţie faptului că el – mi-a mărturisit – nu se simte om de televiziune. La el nu funcţionează împărţeala de uz comun star versus non-star. Cu el am vorbit despre începuturile carierei la TVR, despre cenzură, despre varietăţile lui Lazarov și despre profesoara lui din studenţie, Miriam Răducanu. După care am convenit că postura lui de jurat e un rol, nu-i real. M-am gândit cum ar arăta Mircea Cărtărescu la o masă de la care ar trebui să noteze poezii ca virala din Las Fierbinţi, într-un show de televiziune intitulat Scriu pentru tine. Mult mai implicat era Mihai Petre, cel care traversează toate juriile concursurilor televizate de dans de la noi. Inclusiv Dansez printre stele, adică acest format de acum al PRO-ului, pe care Mona Segall l-a produs în 2014 la Antenă și cu care a eșuat atunci – și pe care l-a abandonat apoi.

Dacă regia formatului mi se pare prea riguroasă – de unde impresia că emisiunea durează prea mult – cea a show-ului, material și virtual deopotrivă, mi-a apărut adevărata coregrafie. Adevăratul dans al emisiunii e cel al fiecăruia dintre cei din pavilion, de la Puya cu copiii la regina Mihaela Rădulescu și la cuplul de spectatori de lângă mine care aplauda fără comandă, din experienţă. Dirijorul acestei coregrafii e un tip cu tricou înscris cu CCCP, poreclit Prinţesa, pentru că subţirel. El e creierul tuturor mișcărilor permise din pavilion. N-am apucat să vorbim: înainte nu-l știam, în timp ce nu se putea, iar după, toată lumea a intrat să-și facă poze cu starurile. Atât am aflat, că i se zice Prinţesa, și el trebuia menţionat alături de cameramanii de steady cam. Și, mai presus de toţi, de cel care avea ditai aparatul prins de corp cu un { FEATURE } Uite cine dansează harnașament special și, cu pietroiul pe el, făcea circulare în jurul perechilor care dansau pe ecran.

Văzută de aproape, o emisiune cu 1,4 milioane de telespectatori și cu mii de comentarii pe facebook pare un bal în familie. Dacă apuci să privești de aproape chipurile starurilor, juri că ești la circ. Cine știe ce și dacă Mama Natură, Roxana Ionescu, mai are puterea să gândească făcându-și ceaiul, în sufragerie, a doua zi după show, înainte să se întoarcă să exerseze la Buftea? De când televiziunea e industrie, și nu instituţie socială, ea nu face altceva decât să consume oameni vii ca să te convingă că aici și acum există când vrei tu.

Fotografii de Anda Dumitru