Talentatul domn Sorrentino

După ce Mădălina Ghenea realizase una dintre cele mai bune scene nud din întreg anul 2015, în Giovinezza, Mădălina Bellariu este un soi de Miss Univers al miniseriei Young Pope, regizată de același Paolo Sorrentino. Tânărul papă e un film de autor, mai mult decât un serial, în primul rând, datorită imaginilor. Serialul implică o armată de producţie – printre care un detașament de cameramani, ingineri de efecte vizuale etc. – ceea ce spune încă o dată în ce măsură infrastructura determină suprastructura. Unghiuri imposibile, scene proiectate de sus în jos, contraste, panorame și gros-planuri alternate, un Versailles de peisaje la care nici nu-ţi vine doar să privești, ci să lingi, cum fac pisicile cu umezeala de pe ferestre, iarna.

Corolarul excelenţei imaginii este erotica vizuală prin care mobilizează o aluzie – dar ce aluzie! – renascentistă. Nu întâmplător, genericul serialului îl prezintă pe Jude Law defilând prin faţa unor tablouri. Totul e pictural și de aici narcisismul. Un tip ciudat de Narcis, acest tânăr papă al cărui nume – Pius al XIII-lea – apare în istorie ca lider al unei secte obscure din Statele Unite. Sorrentino a creat însă un antierou obsedat de putere și de adevăr în registrul absolutului. Pe de o parte, Lenny Belardo – nume de mafiot – e un papă ultraconservator și încearcă să-l „facă” pe premierul italian în exerciţiu, stângist. Pe de altă parte, linia de fractură trece mai puţin între conservator versus liberal și mai mult între două atitudini faţă de credinţă. Opoziţia se manifestă între un iezuitism acomodant, al cărui reprezentat e excelentul Silvio Orlando – un actor napoletan care-l interpretează magistral pe cardinalul Voiello, politician machiavelic, dar nu dictator al spiritului –, și un jansenism de oţel, în care nimeni nu intermediază între Dumnezeu și individ. Papa Pius al XIII-lea nu-i altul decât un Dumnezeu pe pământ, un Iisus care descinde cu sabia, care predică puţin și nu se arată deloc. Și care, pentru că-i american, face pe recalcitrantul singur împotriva tuturor.

În fine, coloana sonoră are și ea doza ei de scandal. Muzica electro pentru întrunirea unui areopag de cardinali e asortată la o pijama cool a lui Sister Mary, protectoarea tânărului papă de pe vremea uceniciei papei. În contrast, armonie simfonică pentru alte scene de culise și mai ales de grădină. Deși nimic nu s-a filmat la Vatican. Sorrentino e un infra-realist, foarte puţin interesat de perspective sociale, de imersiune în actualitate. Îl doare-n cot de Roma, imaginile cu Vaticanul sunt luate parcă unui ansamblu-machetă dintr-un atelier de arhitectură.

Filmul a fost difuzat deja în Italia și Franţa, noi l-am văzut în toamnă și-l revedem acum în același timp cu americanii. Prima serie se încheie cu episodul 10, dar o nouă serie se turnează deja. Era momentul unui serial non-american. Care nu renunţă la compromisuri, desigur – adică la o „americanizare” a mesajului cultural – dar care, mai ales în tehnică, ne demonstrează că rapiditatea și aplombul fizic nu înseamnă tot. Jude Law are burtică în film, și parcă te poţi gândi la un crucifix al lui Cimabue văzându-l. Că doar nu întâmplător televiziunea începe în Italia, prin secolul al XIV-lea, după care vine Berlusconi și pretinde că el a inventat totul.

Jude Law
Are 44 de ani, împliniţi pe 29 decembrie trecut. Debutează ca actor de teatru. A jucat în Părinţii teribili, de Cocteau, primid primul lui premiu aici. În 1999, în Talentatul domn Ripley (pentru care a câștigat premiul BAFTA), a învăţat să cânte la saxofon. Înainte de Tânărul Papă, l-a jucat pe Hamlet la Donmar Warehouse. A citit Biblia înainte de a deveni Papa Pius al XIII-lea. În 2011, a manifestat la Minsk împotriva lui Lukasenko.