Regina Angliei

Elizabeth II nu e, desigur, Suleiman Magnificul. De unde asocierea? Prestigiu, mai întâi. Vorbim despre doi lideri. Ai unor ţări - imperii, de fapt - majore. Dar Halit Ergenç și Claire Elizabeth Foy nu prea au nimic în comun: vorbesc despre interpretul serialului turcesc care inaugurează seria de succese de la Kanal D și despre interpreta reginei Angliei, de pe Netflix. Primul e un macho născut în 1970. A doua, o mare actriţă de teatru, îmbuteliată-n '84. Dar delicioasă.

Nu există serial bun fără personaje memorabile. Sigur, Westworld și altele pot pune probleme de gândire pasionante prin ele însele, dar personajul memorabil e piatra unghiulară a unui serial. Oricât de emancipaţi am fi devenit, fibra noastră atavică nu s-a moleșit. Emancipaţi fiind totuși, nu mai vrem clișee. Le lăsăm amatorilor de filme de acţiune, celor pentru care filmul e bâlci hi-tech. 

Claire Foy (în rolul reginei) e, trebuie spus aici, o actriţă extraordinară. Luptă cu fragilitatea ei, ezită, dar nu renunţă, iubește și respectă, are mereu de gestionat jumătatea intimă și cea publică a unei vieţi care o copleșește, dar pe care nu o dezamăgește (conform adagiului «nu i-am dat vieţii destul, deși ea mi-a dat mult»). Claire Foy, cu o privire care nu i-ar fi servit atât de mult dacă nu s-ar fi făcut actriţă, nu e un erou de peplum, ci o femeie pusă în situaţia de a deveni regină de azi pe mâine.

The Crown nu e despre coroană - chiar dacă apare și ea, chiar dacă are 2 kile jumate și nu-i ușor de ţinut pe cap -, ci e despre cum să fii femeie într-o lume făcută de bărbaţi. Când ai un unchi urât de familie, dar cu care ai vrea să te împaci pentru că te poate ajuta; când ai un soţ care află de pe-o zi pe alta că toată masculinitatea lui trebuie să se supună precedenţei ierarhice (că nevastă-sa devine brusc regină și el trece-n fundal); când ai un prim-ministru vulpoi bătrân care încearcă să te controleze (Churchill), well, coroana pe care ţi-ai luat-o pe cap ajunge să cântărească dintr odată tone.

Serialul ar fi putut fi mai pronunţat istoric. Se pare că publicul premium preferă psihologia istoriei evenimenţiale. E ca o reţetă: fie avem film istoric medieval cu armate, armuri, sânge, foc - romantism, adică, fie avem filme cu referinţă recentă, în care se poartă războaie psihologice, în care personajele, chiar în funcţii publice, apar mai mult în privat decât la birou (ca nouă să ni se pară că le vedem în culise, acolo unde-s ele cu adevărat, pasămite).

Trailer Sezonul 2:

De altfel, Peter Morgan, regizorul (care face din acest serial un sequel la lungmetrajul The Queen, din 2006), a lucrat mult pe istorie contemporană și mai ales pe istorie/politică britanică (vezi Trilogia Blair). Istoria contemporană, faţă de cea clasică, pre-modernă, apare ca o reţea subţire de întâlniri, replici, mimică, efecte de seră, despre care nu se știe niciodată cum se termină. Pentru telespectatorul est-european însă, o deschidere mai mare a focalei n-ar fi stricat. Pentru că, deși vorbim despre anii '40-'50, nimic din tensiunea Războiului Rece nu transpare.

Filmul este însă impresionant din alt unghi: acela al instituţiei monarhice ajunse în contemporaneitate. Tensiunea exploatată nu e cea dintre polii ideologici Est-Vest, ci dintre libertinajul modern, cel individualist, și constrângerile etichetei.

Din acest punct de vedere, The Crown nu face decât să ne sugereze cât de inspirat ar fi un serial/film despre monarhia românească, tratată nu cu barda sergiu-nicolaesciană, ci cu instrumente mai fine. Și încă ceva: atent la detalii, serialul pare prea lent. Un pic prea lent, spun, poate pentru că-i greu să scoţi dintr-un lungmetraj un fir de zece ori mai lung. Lent, dar adesea eficace. Multele premii primite o atestă.

Scris de Alexandru Matei

Alexandru Matei este profesor universitar, preocupat de media, în special de televiziune. Este autorul unei cărţi despre TVR, "O tribună captivantă".

Foto-cover: Getty Images