Politicile telenovelei

Suntem într-un moment ingrat. Eu am de scris o cronică tv chiar înaintea sezonului de toamnă. Știu toate filmele și emisiunile care stau să apară. Dar acum, as I write, n-a început încă nimic. Sau mai nimic. Telenovelele n-au vacanţă, de pildă. Ce, aţi văzut vreo dimineaţă să ceară voie să intre-n vacanţă, și ziua să înceapă direct cu după-amiaza? Despre telenovele se crede că nu poţi scrie nimic, pentru că nimic nu se schimbă. Fals. Nici codrul eminescian nu mai e ce-a fost. Darămite o telenovelă turcească post-lovitură de stat.

Dar, în chip de introducere, ce-ar fi de zis despre sezonul îmbobocit? Tendinţa de a „netflix”-iza conţinuturile a devenit evidentă pe plan mondial și, numai dacă vă plimbaţi pe continent, veţi vedea cum televiziunile naţionale se lansează cu capul înainte în așa ceva. Serialele se nișează pe măsură ce se înmulţesc, la fel ca muzica. Shtisel, de pildă, un serial din Israel, început în 2013, vorbește despre viaţa unor evrei ultra-ortodocși din Ierusalim. Succesul de acolo i-a făcut pe cei de la Netflix să-l cumpere.

Televiziunile din România au început și ele, în sfârșit, să investească, fie cât de puţin, în seriale. Teama de a nu pierde public și nici timp face însă din piaţa de seriale un depozit de monocultură. Sacrificiul de la Antena 1 continuă Fructul oprit (care continuă „telenovela românească”). Mai urmează o comedie. La PRO TV apare Proful, un sitcom urban. În fine, la Kanal D, vom vedea Moldovenii, ca pe niște vecini invidioși ai regăţenilor din Las Fierbinţi.

Kanal D. Aici audienţa se ţine, totuși, cu filme turcești. Ultimul a început de câteva zile și se numește Lacrimi la Marea Neagră, traducere a originalului Sen Anlat Karadeniz, ceva de genul Așa vorbește Marea Neagră. Sigur, mărcile telenovelei se păstrează: povești încurcate de familie, bărbaţi chipeși și femei frumoase, Bine și Rău, mutre schimonosite de tot felul de emoţii puternice. Dar, prin Lacrimile... turcești, ne întoarcem la epoca culturii de masă propagandistice. Filmul de consum ca mod de a exalta pământul și sângele etnocentrice. Serialul e regizat de Osman Sinav, un homofob declarat, aflat în conflict cu organizaţiile LGBT. Filmul despre care vorbim e difuzat de un canal privat, Atv, foarte apropiat partidului lui Erdogan, Partidul Dreptăţii și Dezvoltării.

E drept că intriga filmului ţine de o realitate socială prezentă mai ales în societăţi, să le spunem, periferice (sau de Sud): violenţa domestică. O femeie maltrată de soţ, de aici pornește tot. Dar Lacrimi... este un film în care femeia e victimă sau agent malefic, Cosette (Nefes, protagonista) sau Mme Thenardier (deși în versiune mai fit, Eyșan). Iar bărbatul e un macho, fie în bine (Tahir), fie în rău (Vedat). Genurile sunt deci bine separate, iar imamul stă să vegheze la puritatea lor. Faţă de alte personaje de telenovelă, ceea ce apare inedit aici e un soi de realism social care ţine atât de plasarea acţiunii în provincie – la Marea Neagră –, cât și de vestimentaţia cenușie (turcii de rând se îmbracă prost, ieftin, cam ca la noi în anii ‘90). Însă apar personaje în hijab – o avocată din tabăra „bună”, care are în casă și un afiș cu o zicere patriotică a lui Ataturk. Apar copii care se luptă costumaţi în personaje istorice, otomane.

Un întreg univers, pe scurt, dominat de ideea de familie, de etica familiei, faţă de care libertatea individuală apare o valoare mai degrabă secundară. N-are rost să vă povestesc filmul, mai ales că rezumatele detaliate în limba română se pot găsi pe https://www.pulbere-de-stele. com. Serialul circulă deja în ţări balcanice și sud-americane, adică de-a curmezișul acestui spaţiu cultural pe care geografia degeaba încearcă să-l separe. Am putea să-l denumim, în racursiu, America Orientală. Lacrimi la Marea Neagră, pentru toţi cei care plâng după vacanţă.

De Alexandru Matei