Monștri de Halloween

Una dintre primele experiențe televizuale șocante a fost filmarea canalelor pariziene. Am citit despre, n-am văzut, nu-mi dau seama ce puteau distinge spectatorii posesori ai unor ecrane de dimensiunea unor smartphonuri de azi. Cred însă că însuși întunericul e spectaculos.

Gloomy. Contururi șterse, mișcări incerte, figuri blurate, violenţă ghicită. Așa arată un episod dintr-o s e r i e de r e m a ke s despre criminali în serie. Și ce teritoriu mai propice pentru așa ceva decât vasta și puţin locuita Australie, un fel de farsouth și mai îndepărtat ca vestul? Pe CBS Reality, canal difuzat de UPC la noi, a început sezonul al treilea din „Crime care au șocat Australia”. Desigur, Adelaide – sau Snowtown, orașul-scenă al primului episod – nu sunt cele mai sălbatice locuri din lume. Ar fi poate nimerit să ofer o explicaţie ceva mai intelectuală acestor filme cu decor american, britanic sau australian. Vorbim despre o cultură protestantă, acolo unde între Rău și Bine nu există prea multă vată de sticlă izolantă – cea a instituţiilor publice, a unei urbanităţi cu state vechi sau a unor culturi arhaice cu norme stricte. Dacă vorbim despre America, știm că fiecare individ poate purta armă: e locul individualismului liberal, fiecare face ce vrea în bătătura lui, dar oamenii sunt străini unii pentru alţii. 

Crimele de la Snowtown sunt poate cele mai sângeroase din istoria documentată a Australiei. Douăsprezece în total, comise între 1992 și 1999, de un grup de patru persoane, dintre care doi sunt capii, ceilalţi fiind atrași și părtași. De obicei, un atare film începe naturalist, cu un decor intuitiv a ceea ce va fi scena crimelor și leagănul criminalilor. Cartier mărginaș, oameni taraţi. Abuzaţi sexual, fabricanţi de frustrări pe stoc, nevrotici în drum spre apogeu, căutători febrili de compensaţie. Un soi de tragedie brută, fără destin și fără maiestate, doar violenţă disperată. Cazul Snowtown e interesant și pentru că John Bunting, liderul, își justifică crimele prin natura victimelor: exponenţi ai Răului, pretinși homosexuali, pedofili, pe scur t – anormali. Pe măsură ce crimele se înmulţesc, mobilul devine mai accesibil, în logica efectului bulgărelui de zăpadă. Membrii secundari ai grupului își ucid membri ai familiilor lor pe care-i urau dintr-un motiv sau altul. Îndoiala intervine doar atunci când între afecte și acte survine un dezechilibru. Umplut cu vinovăţie, el poate crește prin alte crime sau – poveste veche, dostoievschiană – poate scădea prin mărturisire. 

Pentru că un astfel de film e conceput pentru a fi întrerupt de pauze de publicitate, avem parte cam o dată la un sfert de oră de câte o recapitulare. Aceasta-i dimensiunea lui poliţistă, pentru că un serial documentar de crime e un fel de film poliţist pe scurt. El ilustrează mereu daunele excesului de afect, dar are și semnificaţia moralizantă a oricărui exemplu negativ, pentru că criminalii sunt prinși, judecaţi și pedepsiţi. 

Ceea ce rămâne memorabil din tot filmul este scenografia crimei. Aici, bunăoară, vorbim despre „trupuri în butoaie”: criminalii ţin la prezenţa trupurilor ucise și le ascund într-o bancă părăsită, în niște butoaie de metal. 

Totul rămâne secret până la final: povestea apare izolată, c a p entr u a-i r ever b er a oroarea. Lumea „normală” dimprejur apare ca o ficţiune plictisitoare, faţă de care povestea crimei e un soi de apocalipsă care, se sugerează, ne ameninţă pe fiecare.

Nimic nu-i subtil în filmele de acest gen, iar horror-ul nu cere nicio măiestrie de regie. El se cere doar scos la iveală, în maladivul lui cumva natural, pentru că monștrii care se plimbă printre noi nu-și arată monstruozitatea. 

Ei par mereu cei mai banali oameni – și ceea ce-i cel mai monstruos, de fapt, e tocmai faptul că ei consideră banale crimele pe care le comit. Abia această banalitate – a Răului, cum ar veni – e catch-ul care distinge un astfel de film documentar de o ficţiune. 

Nu vă fie teamă însă: după Halloween vine Crăciunul.

De Alexandru Matei