Emanciparea tele-viziunii: Aventura urbană

Ce merită văzut și ce nu? O întreagă istorie culturală stă aici, de la Cimabue la Marcel Duchamp. Dar nu-i vorba numai de pictură. Merită scris despre Louis XIV, dar și despre Pierre Riviere – matricidul căruia Michel Foucault îi închină o carte. Și, în fond, ce se petrece în Orașul în care nu se întâmplă nimic?

Titlul din urmă n-are doar o semnificaţie subversivă în raport cu respectivul oraș inventat de Sadoveanu. TVR este cumva televiziunea în care „nu se întâmplă nimic” și despre care scriu rar. Mai relevantă decât Naţional TV, dar mult mai puţin branduită decât PRO TV, televiziunea publică de la noi are măcar un privilegiu: arhiva și tot ce înseamnă ea.

Și mai are unul – nu discut aici în ce măsură știe să profite de el: e finanţată de la buget. Ea nu trebuie să facă audienţă cu tot dinadinsul și nu trebuie să facă audienţă cu mintea la consum. Publicul ei, altfel spus, poate fi convins să urmărească programe care să nu-l împingă să cumpere produse presărate prin studiouri sau prin platouri.

Televiziunea publică devine uneori un loc în care – deși aparent nu se întâmplă nimic – apare o viaţă pe care nimeni nu o consideră astăzi demnă de a fi văzută. Tocmai asta făcea televiziunea la începuturi și nu mai face: arunca ocheade acolo unde nimeni nu se uita – și de acolo scotea bijuterii. Ficţiunea devine aici documentară și scopul ei nu e acela de a denunţa, ci de a dezvălui umanitate aparent pierdută. Așa se întâmplă cu Aventura urbană, emisiunea a cărei echipă este condusă de Irina Luca, și din care se difuzează încă episoade, mai ales pe TVR HD, deși ideea a fost pusă în practică în 2015. Ce se întâmplă aici? Echipa ajunge într-un orășel – eu am văzut Lugojul – în care zăbovește 24 de ore. O personalitate originară de aici, în cazul nostru Radu Paraschivescu, comentează din off imaginile și adaugă informaţii.

Ce îmi place la emisiunea asta este înainte de toate ce văd filmat: orașul a cărui viaţă pare, în vârtejul imaginii globalizate, strălucitoare și violente, plină de lacrimi sau de gargară, că a dispărut. Lugojul sau habar n-am care alt oraș de 20.000 de locuitori, într-o Românie aflată în retracţie, părea că s-a mutat în altă lume. Dacă până în 1989 orice orășel exista prin noi cartiere de blocuri și prin fabrici, după 1990 lupta imaginilor sociale se dă între Bucureștiul căii Victoriei și Las Fierbinţi. Crima de la ţară versus concertul din Piaţa Constituţiei. Acest regim de vizibilitate post-comunist a pierdut din vedere spaţiile intermediare, cele în care oameni vii, la fel ca pretutindeni, bogaţi și săraci, simpatici și ciufuţi, inteligenţi și nătângi, își duc vieţi pe care nimeni nu le mai mediatizează, în lipsa fenomenelor extreme.

Orașul în care nu s-a întâmplat nimic devine astăzi o emblemă ascunsă de cotidian. Personaje pitorești, relaţii umane apropiate și-n același timp istorii mici, dar adânci, oameni – normali. Dacă cronica tv ar mai exista ca gen jurnalistic – și nu cronica de seriale, ceea ce a rămas din ea – cred că unul dintre numele pe care ea le-a impus la noi, Radu Cosașu, ar scrie o carte pornind de la emisiunea asta. O emisiune pentru așa-zișii, rarii, extremiști din centru.

Sigur că am și nemulţumiri. Prima ţine de dimensiunea redusă a bugetului. 24 de ore petrecute la locul faptei înseamnă foarte puțin. Calitatea imaginii, filmările, tot dispozitivul tehnic – ar putea fi îmbunătăţit. Emisiunea ar merita promovată și continuată, la fel ca și Cooperativa Agricolă de Fotbal, despre care am mai scris aici.

De Alexandru Matei