Despre Fort Boyard-ul lui 2017

Chestia asta care se pronunţă „șmilblic” e unul dintre cele mai vechi jocuri televizate produse de Jacques Antoine, legendă a televiziunii franceze.

O ghicitoare, toată lumea îl știe: cineva se gândește la un obiect și cel ales trebuie să pună întrebări pentru răspunsuri scurte, da sau nu. În locul unui obiect gândit, aici avem o imagine în gros-plan a unui fragment, astfel încât obiectul să fie irecognoscibil. Au trecut aproape 50 de ani de atunci până azi. Ideea de enigmă n-a dispărut nici acum, în Fort Boyard-ul lui 2017, cu reclame la Lancôme și cu Mihaela Rădulescu pe post de concurentă, și nici cea de joc. Joc, nu reality sau concurs. Redevine televiziunea ceva neserios? Dacă ne gândim că Ipate și Strunilă prezintă, avem dreptul să credem că Boyard e un Jocuri de celebritate?

Când moare, la 88 de ani, în 2012, Jacques Antoine inventase Fort Boyard de o duzină de ani. Inventase e un fel de-a spune. Fortul acesta chiar există, în mijlocul coastei de vest a Franţei, și era numit fortul inutil. Proiectat încă de pe la 1600 și ceva pentru a proteja un arsenal important, Rochefort, el ajunge să fie construit abia în secolul al XIX-lea și devine repede inutil. Fortul poate adăposti 250 de oameni, timp de două luni, fără contact cu continentul.

TV5 realizează în 2008 un documentar despre construcţia devenită celebră, unde în fiecare primăvară se refac decorurile și se consolidează decorurile până în iulie. Ce-i drept, locul e mișto filmat din elicopter și-n fish eye, dar probele năstrușnice din interioare ar fi putut fi adăpostite și în studiou. OK, și curtea interioară e spectaculoasă.

PRO TV cumpără un format care n-a dat mereu rezultate. Unu la mână, concursul n-are nimic sexual. De aceea în State el a fost difuzat la un moment dat pe Disney. În afara Franţei, unde se difuzează nonstop din 1990, pare să aibă succes în Suedia și Canada. În alte ţări, funcţionează o versiune care prevede un duel între stăpâni și concurenţi (e o versiune care ficţionalizează mai mult emisiunea). 

Fort Boyard e ceea ce s-ar numi un serial, nu un foileton. Fiecare episod e independent de celelalte, echipele sunt altele, rezultatul final se află la sfârșitul fiecărei ediţii. De aceea audienţele pot varia, vom vedea, și în funcţie de vedete. Care sunt îmbrăcate sport. Câteva personaje numite „locuitori” - între care un pitic (André Bouchet) - așază show-ul între un reality de aventuri, un serial pentru adolescenţi de pe vremuri și o emisiune cu capcane prezentată de Dan Negru. 

Dacă insistăm pentru a ajunge la un concept de televiziune, Fort Boyard vine dintr-o cultură pentru care divertismentul nu poate fi altfel decât light. E drept că există tigri, dar să fim serioși, totul e semipreparat în emisiunea asta. Nu suntem în Survivor. Prezentatorii Strunilă și Ipate nu-s acolo pentru suspans, ci pentru haioșenie.

Jocul are un rezoneur, Moș Fouras, proprietarul comorii pe care cei cinci concurenţi trebuie s-o fure, comentează șugubăţ concursul din pielea lui the bad cop. Un fel de zgripţuroi cu părul alb, vampir ieșit la pensie, pustnic pus pe șotii, mister Kermit, n-am reușit să-mi dau seama ce actor român se ascunde sub masca omului-baobab.

Încă ceva... 2017. Televiziunea e ea însăși uzată, în versiunea ei tradiţională. Fort Boyard poate atrage prin lustrul de vintage, dar probele mi se par prea rapid înlănţuite, ceea ce le fură din suspans. Ritmul, chestia asta imponderabilă, e unul dintre secretele audienţei. Ritmul, ritmul, e normal la orice vârstă.

Scris de Alexandru Matei - profesor universitar, preocupat de media, în special de televiziune. Este autorul unei cărţi despre TVR, "O tribună captivantă".