De ce merită să vezi documentarul Planeta Petrila, produs de HBO

În iulie, la HBO puteţi (re-)vedea documentarul Planeta Petrila. Cu Planeta Petrila, HBO ne spune spre ce se îndreaptă în materie de non-fiction. Documentarul de 80 de minute al lui Andrei Dăscălescu, regizor care deja în 2009 realiza, tot pentru HBO, docudrama Constantin și Elena (pe atunci avea numai 24 de ani), a fost prezentat în câteva sesiuni de cinema: prima, la Petrila însăși, în 4 iunie, apoi la TIFF, în 8, apoi la diferite cinematografe culturale din București. Înainte să-l vedeţi la televizor, așadar, l-aţi putut vedea pe marele ecran. Pentru că HBO tinde să bruieze frontiera dintre repetitivitatea investiţiilor chibzuite de la TV și evenimentul complex și luxos al filmului de cinema.

Aparent, documentarul spune povestea închiderii minei Petrila, cea mai veche din Valea Jiului, și a încercării comunităţii locale de a salva memoria locului prin păstrarea imobilelor aparţinătoare minei. Acestea urmau să intre în programul de ecologizare a zonei, pentru care Guvernul alocase bani. De demolarea clădirilor depindea absorbţia integrală a banilor, așa că lupta dintre comunitate și putere este una dintre memorie și bani. Clasic. În cele din urmă, guvernul tehnocrat decide, la sfârșitul lui 2015, trecerea patrimoniului minier în jurisidicţia ministerului Culturii, salvându-le de la demolare. Dar documentarul lui Dăscălescu este susţinut da capo al fine de figura și de iniţiativele caricaturistului Ion Barbu, fost topograf la mina Petrila. El reușește să facă din Petrila o – vorba lui Foucault – heterotopie: sloganuri desenate pe ziduri, convertirea unor clădiri în obiecte de pop art (o clădire cilindrică devine conservă, à la Andy Warhol, dar ea va fi totuși demolată) și mai ales transformarea unor spaţii neutilizate în motoare artistice, ca de pildă festivalul de teatru subteran. Mitinguri haioase, punerea în scenă a funeraliilor minei Petrila, imnul minerilor, desenele de pe un pod (orașul se află la confluenţa Jieţului cu Taia, pe malul de est al Jiului), toată vânzoleala culturală prin care un oraș condamnat la moarte încearcă să fugă din lagărul în care a fost împins îl are pe Ion Barbu regizor.

Dincolo de toată scenografia ludică prin care putem citi un destin – cel al României industriale, din care n-au rămas decât hale în care se pot face spectacole – avem și un grup de mineri, cel al sindicalistului Cenușă, om dedicat meseriei și care încearcă zadarnic să determine autorităţile să nu suspende activitatea minei.

Imaginile grupului de mineri care intră și ies din șut, care sparg cărbunele cu burghiul și apoi îl scot la suprafaţă, care se tem la un moment dat să nu rămână fără aer, care glumesc cu fata de la recepţia magaziei de echipamente pot fi contrapuse, într-o memorie lungă, reportajelor cu mineri de pe vremuri. Ţara nu mai vrea cărbune acum. Minerii își văd curajul refuzat, eroismul lor de odinioară nu se poate salva decât prin caricatură și ironie. Asta face din Cenușă un personaj simpatic, dar secundar. Poate că regizorul ar fi putut să apese puţin pedala pe istoria mineritului de la Petrila, înainte și după 1945, 1989, dar probabil că și-ar fi depășit astfel cadrul în care s-a plasat de la bun început, acela al poveștii sfârșitului Petrilei.

Poate că, dincolo de criticile deschise aduse autorităţilor locale, documentarul lui Dăscălescu n-ar fi fost preluat de HBO dacă ar fi pus probleme politice. E drept și că HBO urmează probabil să exporte filmul, iar exigenţa unei perspective umane, la adăpost de critica politică, trebuia respectată. Am fi putut afla poate lucruri interesante despre declinul mineritului în cel mai vechi oraș minier din regiune. Publicul HBO are însă nevoie de documentare care să nu-i strice buna dipoziţie. Pentru că Petrila, devenită acum planetă, e un soi de Absurdistan, unde, peste orice dramă, apare Ion Barbu cu o pensulă și o idee șuie, care smulg un zâmbet în loc să declanșeze cine știe ce lacrimă.