David Lynch își scoate toate jucăriile pentru noul Twin Peaks

O singură asemănare există între Twin Peaks și Republica Moldova (unde mă aflu, unde am făcut pe dracu-n patru să dau de un canal care n-are drepturi aici și pe care-l vezi doar prin satelit): tema dublului, cu tot cortegiul ei de ambivalenţe și suspans. Limba română decalată de la Chișinău e spontană în dulceaţă, în vreme ce în dublurile/dublùrile din serialul Frost/Lynch este calculat derutantă.

Luni de la 22 în România, cu o zi înainte în State și ceva mai târziu în Franţa, a început un al treilea sezon al seriei cult inventate de David Lynch și Mark Frost și difuzate începând cu aprilie 1990. Acum, pe HBO. Atunci, ne uitam la TVR. Atâta intertext are filmul ăsta, încât pare că și numele producătorului executiv a fost ales anume: Nitzsche, fără e. Până și acest detaliu onomastic ilustrează ca-n manual cea mai consensuală parte a ceea ce se numește postmodernism: reciclări (bașca auto-reciclări) și aducere-împreună a mai multe stiluri. Ar fi ușor, și chiar este, să spun că primele două părţi m-au dezamăgit adesea, fără totuși să mă facă să plec din faţa televizorului. Accept că noul Twin Peaks, despre care nu s-au scurs deloc informaţii, nu e o serie, ci un fel de binge de 18 ore, din care au fost difuzate primele două „părţi”. Noul Twin Peaks este deci o operă. Foarte bine, dar atunci HBO trebuia să facă un efort să nu dividă opera, să-și permită nebunia să difuzeze tot. Poate se va întâmpla, dar în mod sigur numai în reluare.

Tocmai din perspectiva operei, filmul începe ca o expunere treptată de jucării: Lynch ne spune că ar vrea să ne arate jucăriile lui, ok, și începe să le înșire pe parchet. Asta înseamnă personaje – pe alocuri monstruoase –, dar înseamnă mai ales spaţii. De la munte, doar suntem în Twin Peaks, la praful din Las Vegas și Dakota de Sud cu al ei orășel Rapid City. De la un bar western la o cutie de sticlă retro-SF, în care apare la un moment dat agent Cooper (Keyle MacLachlan). Și care poate juca rolul unei puneri în ramă: asta-i televiziunea. De la încăperi dotate cu telefoane cu disc la un culoar de bloc mărginaș în care o obeză dubioasă, cu un pudel numit Armstrong, simte miros de moarte. Și de aici, din realitate, la un decor stacojiu minimalist, pardoseală alb-roșu în point de Hongrie și un copac de sârmă electrificată cu o bucată de carne vie în vârf, ca și când am fi într-o parodie de Waiting for Godot. Coloana sonoră este – ca să rămânem la minimalism – absentă. În afara genericului pentru care Angelo Badalamenti a luat un Grammy în 1990 (și care face muzică pentru toate producţiile lui Lynch), filmul nu are muzică. Există scene în care ești transportat într-un documentar crime din Discovery, ca pentru a bruia pista de gen.

Ca și cum cineva l-ar fi constrâns, David Lycnh the kid încuviinţează să se joace cu câteva din jucăriile astea cu care se mândrește. Post-Matrix, post-digitalizare, noul Twin Peaks face un joc dublu: personaje post-umane – ca Laura Palmer (Sherylin Fenn), a cărei voce distorsionată spune „Sunt moartă și totuși trăiesc” – vieţuiesc într-un decor dominant vintage. Post-truth & stuff n-au nevoie de construcţia unor realităţi virtuale apetisante pentru a se manifesta, astfel că uneori te întrebi dacă ești în anii 1990 sau în 2017. Apelul la vintage nu-i indiferent nici estetic vorbind: Lynch poate trimite în felul acesta la o istorie cinematografică/tv și (mai ales) la propriul serial din 1990. Dar pare mereu că intriga criminală din film, ceea ce se întâmplă, e o concesie pe care regizorul ne-o face nouă, celor care nu ne uităm la Călăuza, ci la televizor. Sigur, poţi face tot felul de chestii la televizor, și de ce n-ai aminti publicului că televiziunea era la începuturi un soi de teatru? Era.