Cât de lucidă este extreme reality?

Una dintre primele atracții ale televiziunii a fost accesul în spațiile interzise ochiului liber. Bine, asta după ce a apărut camera mobilă. În anii 1950, o emisiune-cult, în Franța, a fost cea care-a urmărit traseele canalelor pariziene, într-un remake al celebrului capitol din Notre-Dame de Paris în care Hugo coboară, din catedrala lui Dumnezeu, în bolgiile subpariziene.

Un experiment mai dur face acum Discovery, într-o emisiune pe care americanii au văzut-o anul trecut și pe care noi o vedem luna asta, de două ori pe săptămână. „Vedem” e un fel de-a spune, pentru că tocmai cu vederea stă prost reality-ul nostru. Darkness e un extreme show de care fiziologii – și fiziocraţii – de secol XVIII ar fi fost foarte încântaţi. Condillac, de pildă, un filozof care-și imagina un om care simte, dar nu vede. Acum, trei protagoniști – în primul episod ei se numesc Bambi, Bill și JR – intră în labirintul negru al unei mine părăsite, în întuneric complet, fără alimente, dar cu o cameră infrarouge pentru a-și înregistra peripeţiile, cu un walkie-talkie, 25 de metri de parasfoară și o pătură. Înconjuraţi de cameramani pe care ei nu-i văd.

The sky is the limit – the underground has no limits. Una dintre problemele experienţei limită ţine de comunicabilitatea ei. Televiziunea comunică pentru a declanșa afecte. Dar pentru a o comunica, o situaţie limită trebuie asistată. Tocmai aici locuiește ficţiunea, un soi de păcăleală subtilă care încearcă să se facă neștiută. Ficţiunea funcţionează aici ca o imunitate.

Ar fi OK să filmezi o moarte? Ce altă limită decât cea a morţii există și cum poţi să o comunici mai autentic decât neintervenind deloc pentru salvarea celui care – da! – moare? În serialul nostru, care nu are decât trei episoade deocamdată, cei trei eroi urmează să nu (se) mai vadă, să se întâlnească totuși cum pot și apoi să găsească ieșirea. Ei sunt mereu urmăriţi nu doar de operatori, ci și de un medic și de un psiholog. 

Totul începe în deșertul Mojave, în California, unde fierbinţeala (până la 55 de grade Celsius) și strălucirea sunt rapid întoarse cu fundu-n sus: hipotermie și orbecăială, plus claustrare fără reper, iată Iadul care-și va dezvălui măruntaiele privirii noastre de telespectatori cruzi. În deșert, undeva, există o comunitate părăsită de mineri, ceva ca un fel de cimitir uscat, lugubru în ciuda luminii și creierul calm versus creierul speriat. Reality-ul de faţă e cumva psychological insight făcut vizibil.

Cameramanii folosesc nightvision, o cârjă perceptivă de care omul are nevoie pentru că este lipsit de tapetum lucidum: un fel de intensificator de vedere cu care carnivorele, de pildă, sunt dotate din naștere. Dar nu e acest tapetum lucidum un fel de metaforă a viziunii adâncului, a unui soi de luciditate pe care noi o știm mai degrabă de la Camil Petrescu în loc să fi asistat la materializarea ei? Recomand un articol detaliat al lui Patrick Blanchfield dintr-un Esquire din august anul trecut pentru detalii. Cât despre mine, închei patetic: ce-ar fi zis, deci, Rimbaud?

NU RATA!

Vocea României Junior, sezon nou, episod 2, PROTV, vineri, 15 iunie, ora 20:30

Next star, sezon nou, episod 1, Antena 1, sâmbătă, 16 iunie, ora 20:00

De de Alexandru Matei