Viitorul, și acum, și mai apoi

Există o groază de lucruri pe care le poţi face la mare. După cum spune și cuvântul, căci numai în română avem polisemia asta ciudată. Dacă e la mare, e și mare.

Există însă lucruri pe care n-ai avea de ce să te duci la mare ca să le faci. Și totuși, tot la mare apare un traseu nou – nou relativ, căci a împlinit un deceniu. Cum ieși din Constanţa pe la nord-nord-vest și o iei ușor spre Ţăndărei, Slobozia sau Buzău, apare, printre lacuri și pe câmp, un orășel. Poate-i comună, administrativ vorbind, dar nu zici că ești la ţară. Nu-i așa arătos ca Voluntariul sau Chiajna, pline cu clădiri de sticlă, pentru că nu s-au înghesuit multinaţionalele aici.

E Ovidiu. Nicio legătură cu poetul exilat acum două milenii, ale cărui versuri zac dăltuite în niște blocuri de marmură de pe marginea unei alei din curtea Universităţii care-i poartă numele. Sau a cărui statuie se înalţă într-un centru de ruine. Adevărul e că te duci la Ovidiu să-l vezi pe Hagi. Poate, cândva, localitatea se va numi așa, Gheorghe Hagi, și fiecare va avea moșia lui. Statui, deja, au ambii. Lăturalnică, baza sportivă pe care și-a făcut-o Hagi a devenit una din principalele surse de fotbaliști profesioniști din România. 

E drept că unul din motivele acestei investiţii e un fiu talentat, dar marcat de personalitatea tatălui. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă Hagi ar fi fost de la bun început un antrenor de succes. Pe creasta valului la început de ani 2000, Hagi a ratat o calificare într-o dublă cu Slovenia, pe când antrena naţionala, și mai încolo s-a certat cu Becali la Steaua. A mai trecut pe la Galatasaray Istanbul, altă echipă al cărei erou fusese. Cum deocamdată nu i-a ieșit cariera de antrenor la nivel mare, s-a întors acasă și a construit aici. De fapt, e singurul fotbalist din România care a investit o groază pentru a prelua o sarcină instituţională de care statul român nu mai are chef să se achite.

Drumul nu-i nici larg, nici prea bun, dar locul despre care vă povestesc are o parcare cu pietriș, o curte cu magazin de prezentare, cafenea, chioșcuri, sală de conferinţe (de presă), un teren cu gazon foarte bun și tribune mai degrabă familiale. Și niște baze de antrenament. Grupuri de copii din fel de fel de categorii de vârstă circulă de colo-colo în așteptarea unui meci fără miză. Viitorul joacă returul cu o echipă din Luxemburg, cred că Union, pe care o bătuse la ea acasă cu 2-0 și cu care nu mai avea nicio emoţie.

Ce caut eu acolo? Caut două fete care trebuie să-mi spună ce să fac în calitate de traducător la conferinţa de presă de după meci. N-a venit niciun jurnalist din Luxemburg. Era clar că echipa lor n-avea cum să producă surpriza. Miza era atât de mică, încât era mai degrabă probabil să ningă a doua zi decât să nu treacă Viitorul în turul următor de calificări. N-am de tradus decât din franceză în română. Bine, eu voiam să mă duc oricum. 

Voiam să-l văd pe Hagi, să-l văd la lucru, să-i văd atelierul. Baza sportivă de la Ovidiu e un fel de atelierul lui Brâncuși, în versiune mai burgheză. Zic asta pentru că baza Viitorul e și un soi de salon. A descins și nevasta, Marilena – au 24 de ani împreună – și au salutat-o toţi ca pe doamna patron; și cumnatul Gică Popescu, și chiar și inamicul, antrenorul naţionalei, Cosmin Contra, cu sumanul alb desfăcut pe pieptul plesnind de stamină. De ce inamic? Pentru că n-a vrut să-l ia pe Ianis la naţională, iar tatăl-leu s-a supărat. 

Viitorul Constanţa e o echipă de fotbal în care jucători mai vechi, dar eșuaţi (momentan) sau în prag de retragere, vin să-i susţină pe niște puști de 18-20 de ani – sau chiar mai mici –, pe care Hagi îi propune unor echipe mai puternice. Puștii lui Hagi sunt nu doar cruzi, dar chiar și scunzi. Printre ei mișună Ianis, aflat la stadiul de speranţă semi-confirmată. Băiatul nu are carura tatălui și nici nu poate ieși din umbra lungă a celui care, pe margine, e antrenor și patron. 90 de minute, Hagi își scuipă plămânii la copiii ăștia care au viteză, dar care nu prea se descurcă când adversarii se apară organizat. Chiar dacă au tricouri roz, cei veniţi din Luxemburg sunt bărbaţi. Unii chiar unchi.

Tribunele au vreo câteva, puţine, mii de locuri. La peluză, copiii îi încurajează pe cei cărora le vor lua locul pasămite. Niște foișoare depășesc tribunele mici, pentru ca televiziunile să-și poată instala camerele. Niște spectatori se amuză. Doi se fotografiază cu un fular alb-negru cu U Cluj. Un băieţel se plictisește și-l întreabă pe un tată implicat în meci, în fiecare minut, dacă arbitrul nu dă cartonaș roșu. Câţiva spectatori par să fie luxemburghezi – la o adică, ce alte ocazii ar mai fi să asiste la vreun eveniment sportiv româno-luxemburghez? 

Partida se termină 0-0 și Hagi e nervos. În ultimele minute, urlă la un puști de 1 metru 60, suferind pe tușă, să intre imediat înapoi în teren. (Pentru connaisseuri, e Măţan). Nu înjură niciodată, dar ţipă mereu. Răgușește și se înroșește. O dă și pe engleză, pentru cei câţiva străini (are un olandez creţuliu, disciplinat și atât).

În sala presei, Hagi are două busturi. Într-unul, stă cu mâna la inimă și cântă imnul. Celălalt e prost făcut: o efigie abstractă. Pe un panou, articole din ziare românești din anii '90-2000 și din câteva străine îmi aduc aminte de Hagi obiect de cult. Un titlu din Gazeta Sporturilor de prin 1999, după un meci România-Slovacia pe care-l câștigaserăm cu 5-1, merită reţinut pentru un soi de admiraţie de autobază: „Gică de la sculărie”. În rest, pe pereţi, plin de cupe obţinute de echipele Viitorului. 

Nu apare alături de antrenorul luxemburghez, care e și încântat – că făcuse egal –, și supărat (că degeaba), vine mai pe urmă și dă drumul unui discurs de presă pe pilot automat. Are experienţă. Chiar dacă nu e cine știe ce orator, vorbește fluent, concis, vrea să scape. Lumea se împrăștie. Cerul e încă luminat, e 8 și ceva seara. Câmp. Bălţi. Case. Pajiște abruptă. Vară.

Are Voltaire o poveste, cea mai celebră din bibliografia lui, cu care altfel nu-i de glumă. Candide îi spune. Candide e un băiat care crede balivernele lui Leibniz cum că lumea noastră e bună și tot ce ni se întâmplă e spre binele nostru, chiar dacă binele ăsta nu se vede numaidecât. Flăcăul nostru iubește o fată frumoasă și plinuţă, dar apoi viaţa-l duce departe de ea. După ce ajunge să dea ocol lumii și să scape de mierleală de nu știu câte ori, își dă seama că între ce scrie-n carte și ce trăiești diferenţa e mare. Omul nostru, acum înţelepţit, se stabilește pe undeva prin Turcia.

O aduce pe fata pe care-o iubise și care, na, se mai împlinise, dar care-l iubea. Își petrece restul vieţii cultivându-și grădina, fără să-și forţeze fericirea, dar și fără să mai treacă prin cercuri de foc. Nu știu cât e Hagi de candid. Unde mai pui că are un fiu care acum face vreo două milioane de dolari, ca fotbalist (ceea ce nu-i puţin, dar nici cine știe ce), pe care nu-l lasă din mână. Hagi a dat și ocol lumii și, cu toate că nu-i personaj de basm, a dat și de greu. 

Însă și-a dat seama că toate statuile pe care le are i le datorează unor oameni care au fost, înainte de orice, semenii de acasă. Azi e ușor să pleci, și se pleacă înainte ca cineva să fi aflat că s-a născut într-un aici. Fotbalistul Virgiliu Postolachi, de 18 ani, s-a născut în Republica Moldova și joacă deja la juniorii lui PSG, cu cetăţenie franceză. Cu toate că Ovidiu e mic și departe, Hagi încearcă să cultive aici o grădină despre care să se afle în lume. Roșiile românești aveau parcă gust bun, altele-s cauzele pentru care nu le mai găsim în magazine. Uite că a apărut cineva care ni le pune iarăși în vitrină.

de Alexandru Matei 

Foto: fcviitorul.ro