Leila Slimani nu îmbracă haina poetului damnat

Leila

Leila Slimani e tânără, dar nu novice. La 36 de ani, lucrează de mult timp ca jurnalist, din 2008, de când s-a măritat. Bine, despre viaţa ei privată nu ne spune multe, dar e important să știm că, deși venită din Maroc, e fiica unui bancher și soţia altuia. Leila e o tânără și frumoasă jurnalistă de succes, pariziană încă din liceu, care știe din familie ce înseamnă succesul. Unde mai pui că e doar a 12-a femeie care ia premiul Goncourt, din 113 laureaţi! Și încă, de la a doua carte.

Pentru că se ocupă de Maroc și de Magreb la „Jeune Afrique”, Leila anchetează efectele tabuurilor sexuale din Maroc într-un eseu numit Sex și minciuni (cu subtitlul Viaţa sexuală în Maroc) și apoi într-un BD, realizat alături de Laetitia Coryn, care poartă titlul Cuvinte de onoare. Evident, este victima unui linșaj mediatic din partea unor grupări conservatoare marocane și e numită „native informant”: vândută străinilor, pe scurt. Titlul din Les Inrockuptibles sună tăios până la clișeu: „Leila Slimani denunţă opresiunea sexuală a femeilor în Maroc”.

Tocmai a fost Halloween și editura Trei parcă s-a gândit la asta când a invitat-o pe Leila Slimani în România. Autoarea nu-i vreo feministă care să creadă în de trei ori femeia. Nici vreo postcolonialistă asiduă. I-am luat un scurt interviu la Cărturești. Brunetă, simpatică, un pic obosită/ abstrasă, filiformă, în blugi și pulover. Leila Slimani nu îmbracă haina poetului damnat și nici a imigrantei prigonite.

Ai scris despre adicţie sexuală, despre tabuuri sexuale și despre crimă și ești jurnalist de un deceniu. Ţi-ai ales subiectele cu simţul jurnalistului?

Subiectele au venit înspre mine, nu le-am ales dintr-un simţ al impactului. Nu cred în valoarea subiectelor în sine, nu cred că există subiecte mai interesante decât altele, ci personaje. Eu cred că personajul este esenţial, la construcţia lui lucrez cel mai mult și el este cel care dă viaţă unui roman.

Doi copii mor în romanul tău. O bonă ciudată îi omoară, dar bona devenise indispensabilă unei familii de corporatiști carieriști. Cine-i de vină?

Am încercat să pun în lumină un mit, cel al femeii perfecte, sau al mamei perfecte. Cred că instinctul matern este și o construcţie masculină care a obligat femeia să rămână acasă și să stea departe de lume. Myriam, avocata din romanul meu, vrea la un moment dat să se întoarcă la serviciu, să reușească. Are nevoie de o bonă, iar cea pe care o găsește, Louise, pare perfectă.

În Cântec lin, faptul că vorbim despre o dădacă albă, franţuzoaică, și nu despre o imigrantă, are vreo semnificaţie?

Da, foarte importantă. Într-adevăr, bonele sunt imigrante, iar faptul că Louise alege jobul acesta, fiind franţuzoaică, o izolează și mai mult. De altfel, soţul ei îi reproșează că și-a ales o meserie pentru negrese. Pentru ea, e vorba de un eșec social care ajunge să apese tot mai mult asupra ei, până spre deznodământ. De data asta, colegele ei, bone imigrante, se simt bine cu ceea ce fac și își bârfesc senin patronii. Pentru Louise, miza ajunge să fie cu totul diferită. 

Exagerată și diferită: ajunge, încetul cu încetul, să vadă în familia la care lucrează propria ei casă. Dușul ei de acasă se degradează pentru că nu face niciodată baie la ea, ci numai la copiii pe care-i îngrijește.

E foarte singură. Văduvă, cu o fată rebelă care fugise de-acasă. Este aceasta o condiţie a occidentalului urban de azi?

Pentru că eu însămi sunt o dezrădăcinată, o parte din mine se regăsește în Louise. Ea e singură, are de plătit datoriile contractate de soţul decedat, se simte hăituită și, în plus, ceva o face de la bun început să se simtă bine cu copiii, ca și cum copiii ar fi pentru ea soluţia de a evada din lumea reală. Este adevărat apoi că la Paris, locul care mă inspiră cel mai mult, locul în care trăiesc, există foarte mulţi oameni singuri, fără familie, care ajung în stradă și pe care-i poţi vedea dormind pe canalele de aerisire ale metroului sau în faţa magazinelor alimentare.

Legat de identitate: cum te consideri - scriitoare franceză, francofonă, franco-marocană?

Sunt de toate, niciun atribut nu-l exclude pe celălalt. Sunt franţuzoaică, dar și marocană. Francofonă, de asemenea, cred că fac parte din marea familie francofonă. Mi se pare important că pot să fiu și una, și alta, pentru că nu am o scriitură patrimonială, care să mă lege de un spaţiu sau altul. Nu am maeștri, nu am un scriitor de la care am învăţat să scriu. Citesc o mulţime de lucruri, autori diverși care nu au nimic în comun și iau de la fiecare altceva - de la Camus la Virginia Woolf și Philip Roth etc. Dar am luat de la Camus principiul unui stil sec, neutru, care nu judecă și prin care pot prezenta fapte pe care unii le consideră reprobabile fără să fiu eu obligată să iau o atitudine sau alta. Pot să spun că mixez în acest teritoriu imens al literaturii.

Ai fost acuzată că ești o native informant și că te-ai dat cu occidentalii. Cum comentezi?

A fost o femeie care a declarat asta, și încă cu două săptămâni înainte ca eu să-mi lansez cartea, deci nu cred că merită discutat prea mult. Eseurile vor fi traduse în limba română, mai vorbim atunci.

Scrii foarte eficace. Ai planul dinainte făcut, știi exact de urmează sau există și o parte de improvizaţie, de bricolaj?

Nu am niciun plan, am o idee și mă apuc de scris. Lucrez pe scene, nu pe pagini sau pe capitole, poate de aici perspectiva cinematografică. Am mai multe versiuni, tai foarte mult și nu păstrez decât ceea ce face să continue acţiunea. Iau mereu viraje care-mi ies în cale ca și cum aș conduce o mașină pe un drum necunoscut. Și Cântec lin are mai multe versiuni. 

Pentru personajul bonei criminale, am avut mai întâi surse de inspiraţie de acasă. Bona mea, de când eram copil, care a stat cu mine până târziu și de la care am învăţat multe. Apoi, am fost marcată de bona pe care am angajat-o când aveam 30 de ani, când eram însărcinată. Venea din Africa, nu era europeană, ca personajul meu. Am angajat-o după mai multe interviuri, la care au venit femei de 50 de ani, și mă simţeam ciudat că eu eram mult mai tânără decât ele și totuși deveneam angajatorul lor. Și despre asta voiam să scriu la început. 

Abia apoi am dat peste știrea crimei comise de o bonă din Statele Unite și m-am gândit, uite, acesta a fost un viraj. M-am gândit că chestia asta va aduce tensiune cărţii mele și am profitat.

Mai este scriitorul o persoană publică în zilele noastre?

Scriitorul scrie, dar în momentul în care societatea îl solicită, el răspunde (Leila l-a susţinut pe Macron la ultimele alegeri, n.n.). Dar nu scriitorul este cel care își clasează opera, cel care și-o încadrează.

Ce planuri de viitor ai? Cărţi, filme? Ce te atrage mai mult, jurnalismul sau literatura?

Încerc chiar acum să scriu un scenariu de film, dar nu prea merge. Însă vreau să lucrez la un alt roman, desigur. Nu cred c-aș renunţa la literatură pentru scenariu. Însă nu vreau să abandonez nici jurnalismul. Literatura, pe de altă parte, înseamnă altceva, e o artă.

Cartea

„Bebelușul a murit. N-a fost nevoie decât de câteva secunde. Doctorul i-a asigurat că nu suferise. L-au învelit într-o husă gri și fermoarul a fost tras peste corpul dezarticulat care plutea în mijlocul jucăriilor. (…) Avea plămânii perforaţi și capul i se lovise violent de comoda albastră.”

Cântec lin a apărut la editura Trei, în traducerea lui Nadine Vlădescu. Traducerea titlului e fidelă versiunii originale, dar în engleză a fost modificat: The French Gone Girl… În 2018 ar trebui ca Maïwenn (a fost iubita lui Luc Besson pe când n-avea decât 15 ani) să înceapă realizarea ecranizării romanului.

Cântec lin este un roman inspirat din două fapte reale: o dădacă omoară copiii pe care-i îngrijea, în New York, Yoselin Ortega. S-a întâmplat în 2012, iar femeia a încercat apoi să se sinucidă, fără succes. Apoi, Louise Woodward e o altă bonă, care, în 1997, pe când lucra au pair într-o familie de medici, a agresat unul dintre copii, în condiţiile în care părinţii nu prea dădeau pe acasă. Nici primul roman al autoarei nu-i vreo piesă de literatură formalistă: inspirată de cazul Dominique Strauss-Kahn, scriitoarea prezintă o poveste de adicţie sexuală feminină, În grădina căpcăunului. Un alt șoc, cum ar veni - urmează traducerea.

Interviu realizat de Alexandru Matei

Fotografii: Getty Images