Macanache, de la inele la rime fără "perdele"

Pe Macanache l-am descoperit la începutul acestui an, întâmplător sau nu, când m-am mutat în București și căutam povești de care să mă agăţ ca să îmi liniștesc mintea și să îmi fac schimbarea suportabilă. „Stilu’ meu e autentic de la capitală/ unde toată lumea se hrănește cu vrăjeală/ șansele sunt mici ca să mori da plictiseală/când la fiecare pas dai dă unu’ ca Păcală“. Cu melodia „Bucarest stail“ pe fundal şi pe repeat, exploram cu o amestecătură de emoţii orașul și aveam să aflu în doar 4 minute cum urma să mi se desfășoare viaţa în capitala tuturor posibilităţilor. „Când ajungi pe aici să știi că/ ori improvizezi de frică,/ ori aduni ce pică./ Dacă nu, te duci acasă frumușel ca Gil Dobrică,/ fără bani, fără bagaje și fără gagică.“ Bun venit în București, Andra, mi-am zis râzând. După o scurtă analiză pe text, m-am obișnuit și cu gândul că „peste tot în lumea asta nu o să găsești/ fete mai frumoase ca la București“ și m-am conformat că „ciorditorii te pândesc pe toate aleile/ și dacă nu ai bani, o să îţi ia ideile“. Pentru că „aicișa e crema, aici e București/ și oricât ai fi dă șmecher tot o să te ţepuiești.“ Recunosc că aproape l-am crezut. Mi-am dorit să îl cunosc și mi s-a părut un tip care nu se chinuie prea mult să fie altceva decât e. Cam ca Bucureștiul. „N-am timp să-mi inventez un personaj, eu sunt personajul perfect“, mi-a spus el râzând încă din prima clipă în care ne-am întâlnit.

MACANACHE PERSONAJUL

Macanache este un rapper autentic de cartier bucureștean care își cântă viaţa, cu un alt fel de stil, sincer, amuzant şi cu mesaj. O face educativ, cu versuri și rime deștepte, fie ele serioase, haioase, subtile sau ironice. S-a dezvăluit lumii pentru prima dată cu piesa „Ăsta sunt eu“, în 2015. Unii l-au crezut și l-au îndrăgit, alţii l-au luat la mișto. A mai cântat și în trecut, dar abia acum a reușit să se facă cunoscut. Are sute de mii de vizualizări pe YouTube, iar fanii încep să se adune încet-încet ca să îl aplaude pe la concerte, pentru că face „versuri din mers“ şi „rimă după rimă inspirat de univers“. Dacă timp de zece ani a făcut gimnastică artistică de performanţă, acum face sport din rime și versuri, fără înjurături, ceea ce cam rar vezi în lumea rapperilor de la noi. „Sunt foarte simplu, foarte uman, probabil de asta rezonează atâta lume cu mine.“

Personajul Macanache, zis și Maca, Macalan sau Dilimache, s-a construit din felul de a fi și de a trăi a lui Constantin-Bogdan Dinescu (ăsta-i numele din buletin). Nu poţi să faci o distincţie clară între cei doi. Singura diferenţă e că Bogdan nu ţine cont de reguli. De ce? Pentru că „de acolo mă inspir pentru melodii. E ca şi cum aş citi o carte nouă în fiecare zi. Și e scrisă de mine.“ Râde cu poftă de ceea ce a scos pe gură. Fumează întruna și repetă instinctiv „nu știu“, deși răspunde la întrebări cu ușurinţă și cu o degajare care m-a făcut să cred că se știe destul de bine pe sine. „Sunt la fel de nimeni ca la început, doar că acum oamenii mă bagă în seamă. Eu fac ceva, alţii nu fac nimica.“

GIMNASTUL DE CARTIER

Când era mic îi plăcea să stea atârnat prin copaci, mai ales în nucii din curtea școlii. A hoinărit mult pe străzile Bucureștiului și a petrecut destul timp împreună cu oamenii mari. Era foarte activ, așa că părinţii au decis să îl facă sportiv. L-au dus în sala de gimnastică pentru câteva ore și timp de zece ani și-a cheltuit energia acolo. Încă își mai amintește cum a fost la primul concurs: „Mi-au dat o farfurie, o diplomă și niște șosete ca premiu“. A adunat şi câteva medalii, pe care le poartă acum prin videoclipuri. „Unele sunt ruginite. E medalia de rugină. Dar e bucuria aia că ai fost cel mai bun în perioada aia.“ Macanache visa să devină olimpic, dar n-a fost să fie. Dintr-o joacă prostească, făcută pe furiș după antrenamente, acesta și-a pierdut încrederea în abilităţile sale de a reuși să urce cât mai sus pe podium. Timp de o lună, două sau poate chiar mai mult de atât, pentru că refuză să îşi amintească asta cu exactitate, Macanache și-a îndreptat atenţia către niște exerciţii pe care nu știa să le execute corect, ci doar voia să creadă asta. Iar când au început pregătirile pentru concursul la care urma să participe, „nu mai puteam să fac chestii simple din cauza la treaba aia“. „Vrei să faci ceva și faci altceva, știi? Și atunci cazi în cap sau nu cazi bine. Făceam exerciţiile și când trebuia să cobor săream de pe aparat sau mă dădeam jos.“ Fără să știe, Macanache s-a antrenat pentru ceea ce avea să fie sfârșitul carierei lui de sportiv. „Nu am spus antrenorilor, iar la următorul concurs, bam, bam, bam... varză. După aia nu am mai putut să mint pe nimeni. M-am mai dus la antrenamente câteva săptămâni ca să încerc să mă repare antrenorul, dar nu s-a mai putut. Și aia a fost.“ Când și-a dat seama că este nevoit să renunţe la gimnastică, „a fost nasol“. Atât de nasol, încât a devenit campionul străzii, infiltrându-se într-o lume nouă. Mai întâi în lumea rockerilor, apoi în cea a rapperilor, din care face parte și astăzi.

POETUL DERBEDEU

Ambiţios și modest, pentru că așa e bine „dacă vrei să fii dă best“, Macanache mi-a părut a fi mai puţin derbedeu decât se descrie în piesele sale. Așa că am fost curioasă să aflu cum era Macanache-golanul, cel care a abandonat pentru o perioadă liceul, preferând să urmeze cursurile „Școlii vieţii“, alături de băieţii de cartier, profesorii „de șmecherie“ ai străzii. „La fel ca acum. Sunt ca niște cicatrici care îţi rămân și nu mai ai cum să le acoperi cu fond de ten sau cu o haină, ţi-au creat personalitatea, caracterul. Eram doar mai mic ca vârstă și gândeam mai puţin chestiile înainte să le fac.“ E însă un golan atipic al zilelor noastre, că, de fapt, e băiat serios. Sportul, cărţile și muzica l-au învăţat cum să-și descopere și cum să își păstreze originalitatea, care este „daru’ de la zei/ pentru toţi cei care au tupeu să fie ei“, cum zice în „Original“. Când vine vorba despre rime, „poetul derbedeu“ – așa cum singur îţi zice – mă convinge că nu e o chestie de pricepere, „e o chestie care îţi place sau nu. Acolo te decizi. Nu există că nu știi să le faci, că le faci cum poţi, că atâta poţi. Dacă poţi mai mult, să zicem ca Eminescu, da. Dacă poţi mai puţin, ca unul care zice «Bine/ în fine», aia e. Depinde ce te mulţumește“.

Îmi povestește că el a început să le simtă ritmul prin generală. „Scriam și nu știam ce scriu, de ce scriu, dar voiam să fac asta.“ În loc să scrie ce-i dictau profesorii la școală, el își scria rimele pe foaie, cu majuscule. La fel cum le scrie și astăzi. „Am un complex de ăsta de scris, nu pot să scriu de mână așa micuţ, bam, frumos. Că am sărit peste caligrafie la școală. Undeva pe la bastonașe m-au pierdut.“ Școala nu prea i-a plăcut în general și nici sistemul de învăţământ de la noi. „E bun până la grădiniţă. După aia se strică.“

CAMPION LA RIME

Până să ajungă să scrie melodii, Macanache s-a „specializat“ în arta rimelor pe loc în stilul liber, la concursurile de battle MC din București. Acolo a înţeles că frumuseţea în lumea asta este că „poţi să scrii despre orice“. Mai puţin despre politică. Asta ar fi o irosire de pastă și creion. Îi place cel mai mult să scrie seara, în liniște, iar ca să-și găsească inspiraţia ascultă înainte un instrumental. „Toată zarva asta de sunete a orașului nu e prielnică scrisului.“ Dacă se apucă rapid sau nu de compus, depinde. Mai întâi trebuie să găsească ideea, să surprindă sentimentul despre care vrea să cânte, iar dacă s-a apucat de scris cu greu mai iese din transă, uneori nu numai ore la rând, ci chiar zile. E concentrat să încapă cât mai multe realităţi în alea 3-4 minute. „Nu poţi să faci un roman muzical, n-are nimeni timp să te asculte, tre’ să zici ceva interesant, repede, scurt și la obiect. Pac. Să zică, da, mă, da, așa e, gata, pa.“ Macanache s-a lăsat de înjurat în piese și nu mai pune prea mult preţ pe videoclipuri, fiindcă muzica e cea care contează.

„Dacă ai ambiţia, voinţa şi curaju’Să fii tu omu’ principal, super-personaju’
O să vezi mâncaţ’aş cum se schimbă peisaju’
Mă-nţelegi ce zic? Ai prins mesaju’?“
Macanache – „Mesajul“, melodie inclusă pe albumul Interzis 

AȘA E LUMEA

Am vrut să aflu dacă are și el vreo piesă preferată dintre ale sale. Toate-i plac, „sunt precum copiii mei și mă uit la ele cum cresc“. Și cresc repede, cu zeci, sute și mii de vizualizări pe YouTube, în fiecare zi. Mărturisește însă că nici bine nu se apucase din nou de rap, că a și vrut să renunţe. Nu era pregătit pentru încă un eșec. Mai încercase să cânte în urmă cu mulţi ani, dar fără niciun rezultat. Cu timpul însă, a înţeles că așa e lumea. „Nimănui nu-i pasă de tine, toţi te ignoră și toţi vor atenţie în același timp. Oricât de mult m-aș fi chinuit, tot nu răzbeam, nu spărgeam stratul ăla de mulţumire, să știu eu că rima mea a ajuns la cineva.“ Iar într-un moment de slăbiciune, era cât pe ce să-și arunce toată munca la gunoi, l-au oprit însă câţiva prieteni buni. Și bine i-au făcut. „Cred că trebuie doar să insiști și să muncești tu mai mult, pentru că la un moment dat toată durerea aia și tot ce se mai adună în tine se transformă în ceva frumos.“ Și aici am făcut un calcul. Foarte multe piese bune egal foarte multe suferinţe. Maca mă aprobă. „Tot ce e negativ mă inspiră să scriu ceva bun. Îţi arăt și altă faţă a monedei. Toţi văd numai o parte. Dar întoarce-o invers, uite, pac“, îmi arată. Și îmi explică faptul că mai departe ţine de fiecare cum alege să trăiască. „E ca și cum cineva are nevoie de o vorbă bună, eu o scriu pe foaie, o lansez în univers și îl lovește pe el. Iar faptul că i-am făcut lui bine, oricât de rău mi-ar fi mie, mă face mulţumit.“ 

Pe 25 mai, chiar de ziua lui, Macanache lansează Macadopere (un material 100% Funk, Jazz, Hip Hop, Boom Bap classic) în club Kristal, București. Biletele costă 30 de lei.

Text de Andra Petrariu

Fotografii de Andrei Mosloc şi George Mielus